D.M.D. v. România - 23022/13

Hotărârea din 3.10.2017 [Secția a IV-a]

Articolul 3

Anchetă efectivă

Durata excesivă a procedurilor și alte carențe ale urmăririi penale a violenței domestice împotriva unui minor: încălcare

Articolul 6

Proceduri civile

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

Proces echitabil

Refuzul instanțelor naționale de a-i acorda minorului victimă a violenței domestice o compensație în lipsa unei plângeri: încălcare

În fapt – Reclamantul s-a născut în 2001. În februarie 2004, mama sa a sesizat autoritatea de protecție a copilului pentru a raporta faptul că acesta a fost abuzat de către soțul ei, tatăl băiatului. În perioada cuprinsă între lunile martie și iulie 2004, aceasta s-a mai plâns la poliție de cinci ori. După cea de-a cincea plângere, autoritățile au demarat o anchetă penală. Autoritățile de urmărire penală au audiat cinci martori și au examinat rapoartele psihologice, fapt care a condus la punerea sub acuzare a tatălui reclamantului în decembrie 2007.

Cazul a fost examinat apoi la trei nivele de jurisdicție. Tatăl reclamantului a fost achitat inițial, după ce instanțele naționale au reținut că „comportamentul inadecvat cu anumite ocazii” față de fiul său nu constituie o infracțiune. Totuși, ca urmare a unui număr de retrimiteri ale cazului, date fiind carențele existente în hotărârile instanțelor inferioare, Trbinalul l-a condamnat, în cele din urmă, pe tată în aprilie 2012 pentru supunerea copilului său la abuzuri fizice și verbale, după ce a constatat că comportamentul său fusese mai grav decât tipul de violență „izolată sau întâmplătoare” care putea surveni atunci când părinții își pedepseau, pur și simplu, copiii.

Procedurile au luat sfârșit în noiembrie 2012, ca urmare a unui recurs formulat de ambele părți. Curtea de apel a reafirmat faptul că tatăl și-a abuzat copilul și l-a condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendare, a cărei durată a fost redusă pentru a se ține cont de durata excesivă a procedurilor. Reclamantul și procurorul s-au plâns că nu a fost acordată nicio compensație. Totuși, Curtea de Apel a hotărât că nu trebuia să examineze problema prejudiciului, de vreme ce nici reclamantul, nici procurorul nu au cerut compensații în fața instanțelor inferioare.

În drept – Articolul 3 (aspectul procedural): Curtea a reiterat că statele trebuie să lupte pentru protecția  cuprinzătoare și sigură a demnității copiilor. Această condiție presupune existența în practică a unui cadru legal adecvat care să le ofere copiilor protecție împotriva violenței domestice, inclusiv (a) descurajarea efectivă a acestor încălcări grave ale integrității personale, (b) pași rezonabili pentru prevenirea relelor-tratamente pe care autoritățile trebuie sau trebuia să le cunoască, și (c) anchete oficiale efective, acolo unde o persoană susține, în mod demonstrabil, existența unui rău-tratament.

Scopul esențial urmărit prin anchetarea susținerilor privind existența unui abuz în cazul reclamantului putea fi considerat ca fiind asigurat odată ce persoana răspunzătoare de abuz (tatăl) a fost judecat și condamnat, în cele din urmă, la pedeapsa închisorii. Totuși, în ciuda acestui fapt, ancheta trebuia considerată ca lipsită de efectivitate, pentru că durase prea mult și fusese afectată de carențe grave.

(a) Durata anchetei – Autoritățile au aflat prima dată de situația reclamantului în februarie 2004, când mama sa a sesizat autoritatea de protecție a copilului pentru a raporta abuzul. Cu toate acestea, nu a existat niciun indiciu că a fost făcut ceva concret pentru a se verifica această informație, pentru a o transmite poliției sau pentru a proteja victimele. Autoritățile nu au întreprins nicio acțiune cu privire la primele patru plângeri penale formulate de către mamă împotriva tatălui din martie până în iunie 2004. Ancheta a durat, din momentul demarării, adică iulie 2004, aproape trei ani și șase luni. În general, având în vedere perioadele semnificative de inactivitate din partea anchetatorilor și a Institutului de Medicină Legală și o serie de hotărâri casate din cauza omisiunilor instanțelor inferioare, procedurile au durat opt ani și patru luni la trei nivele de jurisdicție. Această perioadă a fost una excesivă.

(b) Cu privire la carențe – S-au remarcat mai multe carențe în cadrul procedurilor: (i) spre deosebire de tatăl său, care a beneficiat de o reducere a pedepsei, reclamantului nu i-a fost acordată nicio formă de compensare pentru durata excesivă a cazului; (ii) reclamantul nu a primit nicio compensare pentru abuzul la care a fost supus; (iii) abordarea instanțelor naționale în privința abuzului domestic, care a părut să sugereze că încadrul unei familii pot fi tolerate actele „izolate și întâmplătoare” de violență, nu a fost compatibilă nici cu prevederile de drept național, nici cu Convenția, amândouă interzicând relele-tratamente, inclusiv pedepsele corporale. Într-adevăr, orice formă de justificare a aplicării de rele-tratamente copiilor, inclusiv a pedepselor corporale, subminează respectarea demnității copiilor.

Din aceste motive, având în vedere ceea ce a urmărit reclamantul prin judecarea procesului, durata și viteza procedurilor, și tratamentul diferențiat al reclamantului în comparație cu infractorul în privința acestei durate, ca și maniera în care au abordat instanțele problema abuzului domestic, Curtea a conchis că ancheta plângerilor privind existența de rele-tratamente a fost una lipsită de efectivitate.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 6 § 1 (proces echitabil): Curtea a notat că, potrivit dreptului aplicabil (articolul 17 din Codul de procedură penală), instanțele naționale aveau obligația să se pronunțe cu privire la chestiunea compensării în cazurile în care victima era un minor și nu avea, așadar, capacitate juridică, chiar fără existența unei cereri formale din partea victimei. Atât instanțele, cât și procurorul trebuiau să obțină, în mod activ, informații de la victimă despre amploarea prejudiciului existent. Legea acorda, astfel, o protecție consolidată pentru persoanele vulnerabile ca reclamantul, punând în sarcina autorităților responsabilitatea extinsă de a manifesta un rol activ sub acest aspect. Din acest motiv și în lumina obiectului anchetei, procedurile au depășit un simplu litigiu dintre persoane private și au angajat, astfel, răspunderea statului în baza articolului 6 § 1 din Convenție.

Având în vedere această formulare lipsită de echivoc din dreptul național, Curtea de Apel trebuia să examineze cererea reclamantului privind omisiunea de a i se acorda compensarea în fond. În schimb, ea a observat, pur și simplu, că nici reclamantul, nici procurorul nu au cerut acordarea de compensații în fața instanțelor inferioare și a omis să examineze rolul instanțelor naționale sau pe cel al procurorului în garantarea intereselor superioare ale reclamantului. Acest fapt a echivalat cu o denegare de justiție, cu încălcarea articolului 6 § 1.

Concluzie: încălcare (patru voturi la trei).

Curtea a mai reținut, în unanimitate, că având în vedere constatarea unei încălcări sub aspect procedural a articolului 3, nu mai era nevoie să se pronunțe în mod separat cu privire la durata procedurilor privind cererea reclamantului formulată în baza articolului 6 § 1.

Articolul 41: 10,000 EUR cu privire la prejudiciul moral.

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.