Dmitriyevskiy v. Rusia - 42168/06

Hotărârea din 3.10.2017 [Secția a III-a]

Articolul 10

Articolul 10-1

Libertatea de exprimare

Condamnarea penală a redactorului unui ziar pentru publicarea unor articole semnate de separatiști ceceni: încălcare

În fapt – Reclamantul era redactorul-șef al unui ziar regional. În 2004, ziarul a publicat două articole despre care se credea că au fost scrise de doi lideri separatiști ceceni, care erau dați în urmărire generală în Rusia, fiind acuzați de comiterea unor infracțiuni grave. În primul articol, autorul îi îndemna pe ceceni să aleagă pacea și să scape de Președinte, votând împotriva acestuia la alegerile prezidențiale. În cel de-al doilea articol, autorul susținea că poporul cecen era supus unui genocid continuu orchestrat de Kremlin. Reclamantul a fost acuzat în baza articolului 282 § 2 din Codul penal de incitare la ură sau vrajbă și de ofensă la adresa demnității umane. Acesta a fost condamnat apoi după ce un expert în limbaj desemnat de către instanța de judecată a conchis, inter alia, că autorii articolelor au urmărit să incite la dezbinarea rasială, etnică sau socială, asociată cu violența și cu folosirea metodelor teroriste. Reclamantul a fost condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare și s-a dispus o perioadă de probațiune de patru ani, pentru publicarea articolelor.

În procedurile din fața Curții, reclamantul s-a plâns de încălcarea libertății sale de exprimare garantată de articolul 10 din Convenție.

În drept – Articolul 10: Condamnarea reclamantului a reprezentat o ingerință în exercițiul libertății sale de exprimare. Curtea a admis faptul că ingerința putea fi considerată ca fiind prevăzută de lege și a fost pregătită să accepte că a urmărit scopurile protecției securității naționale, integrității teritoriale și siguranței publice și pe cel al prevenirii dezordinilor sau comiterii de infracțiuni.

Pentru a stabili dacă condamnarea reclamantului în legătură cu publicarea acelor articole a fost „necesară într-o societate democratică”, Curtea a analizat statutul special al reclamantului, natura articolelor și modul în care au fost formulate, contextul în care au fost publicate și abordarea tribunalelor naționale în privința ingerinței.

Reclamantul era redactorul-șef al unui ziar regional și, în această capacitate, sarcina sa era să comunice informații și idei cu privire la chestiuni de interes public. Cele două articole, probabil scrise de doi separatiști ceceni, au vizat politicile guvernamentale din regiune și au făcut parte dintr-o dezbatere politică referitoare la o chestiune de interes public general. Conștientă de natura sensibilă a acestei dezbateri, Curtea a notat că faptul că autorii prezumați erau lideri ai mișcării separatiste cecene și erau dați în căutare generală în Rusia, fiind acuzați de comiterea unor infracțiuni grave, nu putea justifica, în sine, ingerința în libertatea de exprimare a celor care au publicat articolele.

Primul articol a fost scris pe un ton neutru și chiar conciliator și nu putea fi interpretat ca provocând ura și lipsa de toleranță din orice motiv, și nici ca alimentând violența aptă să provoace dezordini sau să submineze securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică. Deși cel de-al doilea articol era mai virulent și utiliza formule mai dure, cum ar fi „genocid”, „nebunia criminală a regimului sângeros de la Kremlin”, „teroarea Rusiei”, „metode teroriste” și „excese”, căutarea adevărului istoric era o parte integrantă a libertății de exprimare, iar dezbaterea referitoare la cauzele unor acte de o gravitate specială care puteau echivala cu crime de război sau cu crime împotriva umanității trebuia să poată avea loc în mod liber. Mai mult, ținea de natura discursului politic ca acesta să fie unul controversat și adesea virulent.

Per ansamblu, opiniile exprimate în articole nu puteau fi citite ca o incitare la violență sau ca instigare la ură sau la lipsă de toleranță aptă să conducă la violență. Nu a existat nimic altceva în articole, decât o critică la adresa Guvernului rus și la acțiunile acestuia din Republica Cecenă. Oricât de acerbă ar fi fost critica, ea nu ar fi depășit limitele acceptabile, care cuprindeau un câmp deosebit de vast în cazul în care era adresată guvernului.

Cu privire la abordarea tribunalelor naționale, hotărârile acestora din cazul reclamantului au fost profund deficitare. În primul rând, constatarea juridică crucială privind prezența, în articolele imputate, a elementelor de „discurs al urii” a fost făcută de un expert în limbaj, nu de către tribunale. Această situație era inacceptabilă, de vreme ce toate chestiunile juridice trebuiau soluționate exclusiv de către tribunale. În al doilea rând, nu exista nimic în hotărârile tribunalelor naționale care să denote vreo încercare de a stabili dacă afirmațiile imputate puteau fi dăunătoare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, sau pentru ordinea publică. Autoritățile naționale au eșuat, astfel, în a-și fundamenta hotărârea pe o evaluare acceptabilă a tuturor factorilor relevanți și să ofere motive „relevante și suficiente” pentru condamnarea reclamantului.

În fine, atât condamnarea reclamantului, cât și sancțiunea severă impusă în cazul acestuia erau apte să producă un efect inhibitor asupra exercițiului libertății jurnalistice de exprimare în Rusia și să descurajeze presa să pună liber în discuție chestiuni de interes public, în special pe cele referitoare la conflictul din Republica Cecenă.

Autoritățile naționale și-au depășit, așadar, marja de apreciere care le-a fost acordată pentru aplicarea restricțiilor în cazul dezbaterilor de interes public.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: 10,000 EUR în privința prejudiciului moral.

(Vezi și Perinçek v. Elveția [MC], 27510/08, 15 octombrie 2015, Nota informativă 189; și Fatullayev v. Azerbaijan, 40984/07, 22 aprilie 2010, Nota informativă 129)