Kosmas și alții v. Grecia - 20086/13

Hotărârea din 29.6.2017 [Secția I]

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Articolul 1 para. 1 din Protocolul nr. 1

Respectarea bunurilor

Atenție insuficientă în privința situației reclamantului, în soluționarea unui litigiu imobiliar în baza regulilor prescripției achizitive în favoarea unei mănăstiri: încălcare

În fapt – Mănăstirile de pe Muntele Athos reprezintă persoane juridice de drept public, care se bucură de un statut special. Legea prevede imprescriptibilitatea bunurilor lor, cu excepția probării posesiei continue de treizeci de ani înainte de 1915.

În 2004, o mănăstire a revendicat în justiție proprietatea unui teren folosit de către (primul) reclamant. Mănăstirea s-a prevalat de existența unui act de cumpărare din 1824 și, în subsidiar, de posesia continuă din 1882 până în 1915. Reclamantul a invocat existența unei serii de acte translative de proprietate datând înainte de 1883 și diferite acte de posesie începând cu 1974. De asemenea, acesta a denunțat acțiunea ca fiind abuzivă.

Tribunalele au reținut că mănăstirea s-a aflat în proprietate prin uzucapiune din 1912, pentru că reclamantul nu a făcut dovada unei posesii continue a predecesorilor săi în acea perioadă, și că, în consecință, actele subsecvente pe care se baza reclamantul erau inoperante, având în vedere caracterul imprescriptibil al bunurilor mănăstirești. Nu a fost constatată nici existența unui abuz de drept.

În drept – Articolul 1 din Protocolul nr. 1

O asemenea toleranță prelungită a indicat faptul că autoritățile și mănăstirea au recunoscut, de facto, un interes patrimonial în privința terenului în litigiu, care consta în posesia acestuia, așa cum era recunoscută și protejată de dreptul național, și care nu le-a dat niciodată de înțeles că această situație se va schimba.

Pe scurt, interesul patrimonial al reclamantului fusese suficient de important și de recunoscut pentru a constitui un „bun” în sensul primei propoziții a articolului 1 din Protocolul nr. 1, care este, așadar, aplicabilă.

Motivele următoare au făcut Curtea să ajungă la concluzia că reclamantul a fost supus unei sarcini speciale și exorbitante, care nu fusese justificată de vreun interes legitim general:

Considerându-se proprietar legitim și de bună-credință al terenului litigios în baza seriei de titluri datând înainte de 1883, reclamantul a creat și organizat, împreună cu familia sa, o afacere.

Or, tribunalele nu au ținut cont nici de aceste titluri, nici de diferitele autorizații de exploatare și de contrucție care i-au fost acordate ca și cum ar fi fost proprietar al terenului, sau de faptul că a achitat impozitul funciar.

Cu certitudine, la acea vreme, administrațiile în discuție nu aveau de unde să știe că o mănăstire avea să revendice proprietatea în 2004, cu succes.

Totuși, actele administrative legale ale autorităților statale nu pot decât să-i asigure pe destinatarii acestora că sistemul de dobândire și de transmitere a bunurilor este stabil și fiabil și că aceștia posedă în mod legitim bunul vizat de aceste acte.

În orice eventualitate, reclamantul a denunțat acțiunea mănăstirii ca pe un abuz de drept. Dacă ar fi fost reținut acest argument, el și-ar fi putut menține cel puțin „posesia” terenului. Or, argumentul a fost respins pentru că sumele angajate pentru exploatarea comercială a terenului fuseseră compensate de profiturile dobândite în lipsa plății unei arende către mănăstire.

Tribunalele au eșuat să țină cont de pierderea, lipsită de compensații, a obiectului muncii cu care reclamantul și familia sa își câștigau mijloacele de existență din anul 1986.

Concluzie: încălcare în privința primului reclamant (cinci voturi la două).

Articolul 41: 75 000 EUR pentru primul reclamant pentru prejudiciul moral și pentru prejudiciul material.

© Prezenta traducere are la bază rezumatul acestei cauze publicat pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.