Hotărârea din 13.9.2016 [MC]

Articolul 6

Articolul 6-3-c

Apărare asistată juridic

În fapt – Pe 21 iulie 2005, la două săptămâni după ce au fost omorâţi 52 de oameni, ca urmare a atacurilor sinucigaşe cu bombă din Londra, au fost detonate alte bombe în sistemul de transport public, însă ele nu au explodat de această dată. Autorii au fugit de la locul faptei. Primii trei reclamanţi au fost arestaţi, însă li s-a refuzat asistenţa juridică pentru perioade cuprinse între patru şi opt ore, pentru ca poliţiasă poată administra “interogatorii de siguranţă”*. În timpul interogatoriilor de siguranţă, aceştia au negat orice implicare sau cunoştinţă privind evenimentele din 21 iulie. La proces, ei şi-au recunoscut participarea la desfăşurarea evenimentelor, însă au susţinut că detonarea bombelor fusese o farsă şi că acestea nu fuseseră create ca să explodeze. Declaraţiile făcute în cadrul interogatoriilor de siguranţă au fost admise ca probă împotriva lor, iar ei au fost condamnaţi pentru conspiraţie la comiterea unui atentat. Curtea de Apel le-a respins apelul.

Cel de-al patrulea reclamant nu fusese suspectat de detonarea unei bombe şi a fost interogat iniţial de către poliţie, în calitate de martor. Totuşi, acesta a început să se auto-incrimineze, detaliind întâlnirea cu unul dintre făptuitorii suspecţi la scurt timp după comiterea atacurilor şi asistenţa pe care i-a acordat-o acestui suspect. La acea etapă, poliţia nu a purces la arestarea lui şi i-a comunicat că beneficiază de dreptul la tăcere şi la asistenţă juridică, însă a continuat să-l interogheze în calitate de martor şi i-a luat o declaraţie scrisă. Ulterior, acesta a fost arestat şi i s-a acordat consiliere juridică. În interogatoriile care au urmat, acesta a făcut trimitere în mod constant la declaraţia sa scrisă, care a fost admisă ca probă în procesul lui. Acesta a fost condamnat pentru asistarea unuia dintre atentatori şi pentru omisiunea de a divulga informaţiile despre atacurile cu bombă. Apelul său împotriva condamnării a fost respins.

În cererile lor din faţa Curţii Europene, reclamanţii s-au plâns că lipsa accesului la avocaţi în timpul interogatoriului iniţial de la poliţie, precum şi admiterea declaraţiilor lor ca probe în proces le-au încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de articolului 6 §§ 1 şi 3 (c) din Convenţie.

Într-o hotărâre din 16 decembrie 2014, o Cameră a Curţii a reţinut, cu şase voturi la unu, că nu existase nicio încălcare a articolului 6 §§ 1 şi 3 (c). Pe 1 iunie 2015, la solicitarea reclamanţilor, cazul a fost trimis în faţa Marii Camere.

În drept: Articolul 6 § 1 coroborat cu articolul 6 § 3 (c)

 (a) Principii generale

 (i) Clarificarea principiilor care guvernează restricţiile impuse în cazul accesului la un avocat – Marea Cameră a considerat necesar să clarifice cele două etape ale testuluiSalduz** de evaluare a compatibilităţii unei restricţii impuse asupra accesului la un avocat cu dreptul la un proces echitabil şi relaţia dintre aceste două etape. Ea a reamintit că prima etapă a testului Salduz cerea ca Curtea să aprecieze dacă au existat motive imperioase pentru aplicarea restricţiei, pe când cea de-a doua etapă cerea ca aceasta să evalueze prejudiciul provocat drepturilor apărării, prin aplicarea restricţiei, cu alte cuvinte, cerea să examineze impactul restricţiei asupra echitabilităţii generale a procedurilor şi să decidă dacă procedurile au fost echitabile, în întregul lor.

Criteriul motivelor imperioase era unul stringent: având în vedere caracterul fundamental şi importanţa accesului timpuriu la consilierea juridică, în particular la primul interogatoriu al suspectului, restricţiile impuse asupra accesului la consilierea juridică erau permise doar în circumstanţe excepţionale, trebuiau să aibă un caracter temporar şi să se bazeze pe o analiză individuală a circumstanţelor particulare ale cazului. Considerentele relevante din demonstrarea existenţei motivelor imperioase rezidă în prezenţa unui temei în dreptul intern pentru decizia de a restricţiona consilierea juridică şi delimitarea suficientă prin lege a întinderii şi conţinutului restricţiilor impuse asupra consilierii juridice, astfel încât cei responsabili de aplicarea acestora să fie ghidaţi în luarea deciziilor operaţionale.

Atunci când un Guvern reclamat demonstrează în mod convingător existenţa unei nevoi urgente de a preveni consecinţele negative grave pentru viaţa, libertatea sau integritatea fizică într-un anumit caz, acest fapt poate conduce la concluzia existenţei motivelor imperioase de restricţionare a accesului la consilierea juridică, în scopurile articolului 6. Totuşi, susţinerile care ies din sfera riscului scurgerilor de informaţii nu poate conduce la această concluzie.

Cu privire la faptul dacă lipsa motivelor imperioase pentru restricţionarea accesului la consilierea juridică era, în sine, suficientă pentru a se constata existenţa unei încălcări a articolului 6, Curtea a reiterat că în stabilirea existenţei unei încălcări a dreptului la un proces echitabil este necesar să se analizeze procedurile ca întreg, iar drepturile din articolul 6 § 3 ca aspecte specifice ale dreptului general la un proces echitabil, şi nu ca nişte scopuri în sine. Prin urmare, lipsa motivelor imperioase nu conduce, prin ea însăşi, la constatarea unei încălcări a articolului 6.

Totuşi, rezultatul testului “motivelor contrângătoare” fusese relevant pentru evaluarea echitabilităţii totale. În cazul în care se stabilea existenţa unor motive imperioase, trebuia să aibă loc evaluarea globală a întregii proceduri pentru a se determina dacă aceasta a fost “echitabilă” în scopurile articolului 6 § 1. În cazul în care nu existau motive imperioase, Curtea trebuia să aplice un control foarte strict în evaluarea sa privind caracterul echitabil al procesului. Eşecul Guvernului reclamat de a demonstra existenţa motivelor imperioase cântărea greu în balanţă, atunci când se stabilea echitabilitatea generală a procesului şi ar fi putut s-o încline în favoarea constatării unei încălcări a articolului 6 §§ 1 şi 3 (c). I-ar reveni Guvernului sarcina să demonstreze cu argumente convingătoare de ce, în mod excepţional şi în circumstanţele specifice ale cazului, nu a fost prejudiciată iremediabil echitabilitatea generală a procesului, prin impunerea restricţiei asupra accesului la consilierea juridică.

 (ii) Principiile care guvernează dreptul la notificarea dreptului la un avocat şi dreptului la tăcere şi privilegiul împotriva auto-incriminării– În lumina caracterului privilegiului împotriva auto-incriminării şi a dreptului la tăcere, nu putea exista, de principiu, nicio justificare pentru omisiunea notificării unui suspect cu privire la faptul că beneficiază de aceste drepturi. Acolo unde este amânat accesul la un avocat, condiţia ca autorităţile care efectuează ancheta să-l notifice pe suspect cu privire la dreptul său la un avocat, cu privire la dreptul său la tăcere şi cu privire la privilegiul împotriva auto-incriminării are o importanţă deosebită. În asemenea cazuri, omisiunea notificării ar face mai dificilă chiar pentru Guvern răsturnarea prezumţiei lipsei de echitate care se naştecând nu există motive imperioase pentru amânarea accesului la consiliere juridică sau demonstrarea caracterului echitabil al procedurilor ca întreg, chiar atunci când există motive imperioase pentru amânare.

 (b) Aplicarea principiilor la situaţia de fapt

 (i) Primii trei reclamanţi– Guvernul a demonstrat în mod convingător, în cazul primilor trei reclamanţi, existenţa unei nevoi stringente, atunci când au avut loc interogatoriile de siguranţă, de prevenire a consecinţelor negative grave pentru viaţa şi integritatea fizică a publicului. Poliţia a avut toate motivele să presupună că premeditarea fusese o încercare de a repeta evenimentele din 7 iulie şi că faptul că bombele nu au explodat constituise o simplă coincidenţă neprevăzută. Autorii atacului mai erau în libertate şi puteau detona alte bombe. Poliţia acţionase sub o presiune enormă, iar prioritatea ei de bază fusese, în mod corespunzător, obţinerea ugentă a informaţiilor privind eventualele atacuri planificate şi a identităţii celor care puteau fi implicaţi în organizarea acestei conspiraţii. Exista o bază legală clară în dreptul naţional pentru impunerea restricţiei, ea reglementând circumstanţele în care poate fi limitat accesul la consiliere juridică în cazul suspecţilor şi oferind indicii importante pentru luarea deciziei operaţionale; decizia individuală care limita fiecare drept al reclamanţilor la consilierea juridică era luată de către un ofiţer superior de poliţie, în baza faptelor specifice ale fiecărui caz şi existau limite stricte referitoare la durata restricţiilor, care trebuiau să înceteze de îndată ce circumstanţele care le justificau încetau să existe şi, în orice caz, în termen de 48 de ore.

Au existat, aşadar, motive imperioase pentru aplicarea restricţiilor temporare asupra dreptului primilor trei reclamanţi la consiliere juridică.

De asemenea, Curtea a constatat că în cazurile primilor trei reclamanţi, în ciuda amânării accesului acestora la consiliere juridică şi a admiterii în proces a declaraţiilor făcute în lipsa consilierii juridice, procedurile ca întreg au fost unele echitabile. Reţinând acest lucru, Curtea a notat, între altele, că (a) în afară de erorile făcute în administrarea avertismentelor, poliţia a procedat în strictă conformitate cu prevederile legislative şi cu scopul interogatoriilor de siguranţă (cel de a obţine informaţiile necesare pentru protejarea publicului), iar reclamanţii au fost arestaţi formal şi informaţi cu privire la dreptul lor la tăcere, dreptul lor la consiliere juridică şi motivele care au stat la baza deciziei de a le restricţiona accesul la consilierea juridică; (b) reclamanţii au fost reprezentaţi de către un avocat şi au putut contesta probele obţinute la interogatoriul de siguranţă în cadrul procedurilor voir dire din faţa judecătorului procesului, atât în primă instanţă, cât şi în apel; (c) declaraţiile făcute în timpul interogatoriilor de siguranţă constituiseră doar un element al unui caz penal substanţial împotriva reclamanţilor; (d) în concluziile sale exprimate în faţa juraţilor, judecătorul procesului a rezumat probele acuzării şi pe cele ale apărării în detaliu şi a îndrumat cu atenţie juriul către chestiunile juridice, reamintindu-i acestuia că reclamanţilor le-a fost interzisă consilierea juridică înainte de interogatoriile de siguranţă; şi (e) existase un puternic interes public privind investigarea şi pedepsirea atacurilor teroriste de o asemenea amploare, care presupuneau existenţa unei conspiraţii de amploare de a omorî cetăţeni simpli care îşi trăiau viaţa de zi cu zi.

Concluzie: nicio încălcare (cincisprezece voturi la două).

 (b) Cel de-al patrulea reclamant – Ca şi în cazul primilor trei reclamanţi, Marea Cameră a acceptat că a existat o nevoie urgentă de prevenire a consecinţelor negative grave pentru viaţa, libertatea sau integritatea fizică. Totuşi, aceasta a constatat lipsa unei demonstraţii convingătoare din partea Guvernului privind caracterul suficient al circumstanţelor excepţionale pentru a constitui motive imperioase în vederea continuării interogatoriului celui de-al patrulea reclamant după ce acesta a început să se auto-incrimineze, fără a fi atenţionat sau informat despre dreptul său la consiliere juridică. Constatând astfel, ea a avut în vedere lipsa totală a unui cadru normativ care să-i permită poliţiei să acţioneze aşa cum a acţionat, lipsa unei determinări individuale înregistrate în baza prevederilor aplicabile ale dreptului naţional cu referire la restricţionarea accesului la consilierea juridică şi, mai ales, decizia deliberată a poliţiei de a nu-l informa pe cel de-al patrulea reclamant cu privire la dreptul său de a tăcea.

În lipsa unor motive imperioase pentru restricţionarea dreptului celui de-al patrulea reclamant la consiliere juridică, sarcina probei îi revenea Guvernului; acesta trebuia să demonstreze convingător de ce, în împrejurările excepţionale şi în circumstanţele specifice ale cazului, caracterul echitabil general al procesului nu fusese prejudiciat iremediabil prin restricţionarea accesului la consilierea juridică. Marea Cameră a constatat că Guvernul nu s-a descurcat cu această sarcină, din următoarele motive: (a) decizia de a continua interogarea reclamantului în calitate de martor, care nu avea vreo bază în dreptul naţional şi care era contrară indicaţiilor prezente în codul de practici aplicabil, semnificase faptul că reclamantul nu a fost notificat cu privire la drepturile sale procedurale; această împrejurare a constituit o deficienţă specială semnificativă în prezentul caz; (b) deşi cel de-al patrulea reclamant a putut contesta admisibilitatea declaraţiei sale într-o procedură voir dire din cadrul procesului, instanţa de judecată nu părea să fi evaluat probele prezentate de către ofiţerul superior de poliţie care a autorizat continuarea interogării martorului şi, împreună cu curtea de apel, a negat posibilitatea cercetării motivelor care au stat la baza acestei decizii şi a determinării existenţei unei analize corespunzătoare a tuturor factorilor relevanţi; (c) declaraţia a alcătuit o parte integrantă şi importantă a probatoriului pe care se întemeia acuzarea, oferindu-I poliţiei cadrul în interiorul căruia aceasta şi-a consolidat argumentarea şi şi-a axat atenţia în vederea identificării altor probe care puteau fi coroborate cu cele existente; şi (d) instrucţiunile judecătorului de proces i-au acordat juriului o discreţie excesivă cu privire la modalitatea în care trebuia analizată declaraţia şi valoarea sa probantă, indiferent de faptul că declaraţia fusese obţinută în lipsa accesului la consiliere juridică şi fără ca cel de-al patrulea reclamant să fie informat despre dreptul său la tăcere. În consecinţă, dacă era adevărat că ameninţarea terorismului putea fi neutralizată doar prin intermediul unor investigaţii, urmăriri şi pedepsiri efective ale tuturor celor implicaţi, Curtea a considerat că, în lumina pragului ridicat aplicabil în care se naşte prezumţia inechităţii şi având în vedere efectul cumulativ al deficienţelor procedurale din cazul celui de-al patrulea reclamant, Guvernul a eşuat să demonstreze de ce nu a fost prejudiciat iremediabil caracterul echitabil general al procesului prin decizia de a nu-l atenţiona pe reclamant şi de a-i restricţiona accesul la consilierea juridică.

Concluzie: încălcare (unsprezece voturi la şase).

 (Vezi Salduz v. Turcia [MC], 36391/02, 27 noiembrie 2008; şi Dayanan v. Turcia, 7377/03, 13 octombrie 2009)

*  Interogatoriul de siguranţă este un interogatoriu cu caracter urgent, în scopul protejării vieţii şi împiedicării prejudicierii grave a bunurilor. În baza Legii privind combaterea terorismului din 2000, aceste interogatorii pot avea loc în lipsa unui apărător şi înainte ca deţinutul să aibă posibilitatea de a beneficia de consiliere juridică.

**  Salduz v. Turcia [MC], 36391/02, 27 noiembrie 2008.

 

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Ibrahim şi alţii v. Regatul Unit de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.