Hotărârea din 1.9.2016 [Secţia a V-a]

Articolul 6

Proceduri penale

Articolul 6-1

Accesul la un tribunal

În fapt – În cererea sa din faţa Curţii Europene, reclamantul s-a plâns că i-a fost interzis accesul la un tribunal, prin încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie. În procedurile de pe plan naţional, reclamantul a dorit să introducă un recurs împotriva unei dispoziţii emise de către o Curte Regională pentru internarea sa într-un spital de psihiatrie, Reclamantul, care urmase un tratament psihiatric în trecut, fusese reprezentat în instanţă de către un avocat din oficiu atunci când a fost emisă dispoziţia şi a cerut imediat schimbarea reprezentantului său şi atacarea deciziei. Judecătorul care prezida şedinţa l-a informat cu privire la termenul necesar (de şapte zile) şi la forma în care trebuia introdus recursul, iar avocatul din oficiu i-a trimis, de asemenea, o scrisoare prin care îi explica procedura. Reclamantul a dactilografiat apoi cererea de recurs şi a semnat-o, însă a trimis-o la instanţa greşită, iar aceasta nu a ajuns la destinaţia corectă decât după expirarea termenului. Cererea reclamantului depusă la Curtea Federală de Justiţie în vederea reiniţierii procedurilor în baza articolului 44 din Codul de Procedură Penală pe motiv că nu fusese răspunzător de nerespectarea termenului a fost respinsă, în ciuda susţinerii reclamantului potrivit căreia scrisoarea de consiliere pe care o primise de la avocatul numit din oficiu l-a indus în eroare.

În drept – Articolul 6 § 1: Deşi unul scurt, termenul de recurs de şapte zile nu ridica în sine o problemă, raportat la articolul 6 § 1, de vreme ce (a) acesta nu viza motivarea recursului (pentru care era aplicabil un termen diferit) şi (b) recurenţii care au fost împiedicaţi, fără vina lor, să introducă cererea în termenul prevăzut, puteau solicita reiniţierea procedurilor, în baza articolului 44 din Codul de Procedură Penală, aşa cum făcuse şi reclamantul.

Curtea a observat că constatarea Curţii Federale de Justiţie potrivit căreia recursul a fost introdus cu depăşirea termenului se baza, în primul rând, pe faptul că reclamantul a depus cererea la instanţa greşită. Problema decisivă era, aşadar, dacă eroarea reclamantului justificase interzicerea accesului său în faţa unei instanţe superioare. Curtea a reţinut că nu o justificase. Acumularea unor factori cu caracter excepţional a afectat introducerea recursului: reclamantul era vulnerabil, în mod special, de vreme ce era privat de libertate într-un spital de psihiatrie; avocatul său numit din oficiu îşi încheiase mandatul şi îi oferise o consultaţie eronată privind procedura introducerii recursului; a fost nevoie de câteva zile pentru ca recursul să fie redirecţionat, prin intermediul serviciilor poştale, către instanţa competentă.

Având în vedere faptul că reclamantul îşi anunţase deja, în sala de judecată, dorinţa de a introduce un recurs, decizia Curţii Federale de Justiţie de a refuza iniţierea procedurii nu fusese proporţională. Dacă ar reţine altfel, Curtea ar fi prea formalistă şi ar proceda contrar principiului aplicării practice şi efective a Convenţiei. Dreptul reclamantului de acces la un tribunal a fost, aşadar, restricţionat într-un asemenea mod şi într-o asemenea măsură, încât a fost afectată însăşi esenţa dreptului.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41: niciun capăt de cerere în privinţa prejudiciului suferit.

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Marc Brauer v. Germania  de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.