Decizia din 28.6.2016 [Secţia a II-a]

Articolul 35

Articolul 35-1

Epuizarea remediilor interne

Perioada de şase luni

În fapt – Primul şi cel de-al doilea reclamant erau rudele a doi bărbaţi omorâţi în decembrie 2001, atunci când poliţia a tras focuri de armă asupra unui automobil cu care se deplasau aceştia. Poliţiştii susţinuseră că au acţionat în auto-apărare, după ce maşina lor de patrulare fusese lovită de mai multe ori. Procuratura Regională a statului a iniţiat imediat o anchetă penală privind conduita ofiţerilor de poliţie, însă a decis să nu-i urmărească, după ce a constatat că ofiţerii acţionaseră în auto-apărare, în mod justificat. Decizia a fost menţinută de către Directorul Ministerului Public (DPP), în februarie 2005. În decembrie 2006, reclamanţii au iniţiat procese civile în vederea dobândirii de compensaţii. Cererile lor fuseseră respinse de către Înalta Curte printr-o hotărâre care a fost confirmată de către Curtea Supremă, în noiembrie 2011.

În cadrul procedurilor din faţa Curţii, reclamanţii s-au plâns de încălcarea articolului 2 din Convenţie. Cererea lor a fost depusă în mai 2012, în interiorul celor şase luni de la pronunţarea hotărârii Curţii Supreme, însă la mai mult de şase luni după hotărârea DPP. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au respectat regula celor şase luni.

În drept – Articolul 35 § 1: Problema crucială fusese dacă procesul civil ulterior din faţa instanţelor civile, care aveau deplina competenţă să stabilească dacă evaluarea faptelor şi investigarea contestate au fost compatibile cu articolele 2 şi 3 din Convenţie, au reprezentat, de asemenea, un remediu efectiv în înţelesul articolului 35 § 1, pe care reclamanţii erau obligaţi să-l epuizeze.

Curtea a notat că evaluarea Procuraturii Regionale de stat a evenimentelor şi analiza probelor fusese supervizată atât de Consiliul de soluţionare a plângerilor împotriva Poliţiei, cât şi de DPP. Nici ancheta iniţială în privinţa ofiţerilor de poliţie, nici ancheta redeschisă nu au condus la pornirea urmăririi penale împotriva lor, de vreme ce s-a stabilit că aceştia au acţionat în auto-apărare, în mod justificat.

În aceste circumstanţe, Curtea nu a fost convinsă că iniţierea subsecventă a acţiunii civile ar fi sporit, în general, posibilitatea ca instanţele să constate o violare a articolului 2 din Convenţie (care ar fi condus la redeschiderea unei anchete şi la posibila iniţiere a unui proces penal). Aceasta a notat, în special, că procesul civil fusese iniţiat la mai mult de doi ani după pronunţarea hotărârii definitive de către DPP, că nu fusese descoperită nicio probă nouă concludentă în această perioadă şi că atât Înalta Curte, cât şi Curtea Supremă au hotărât, în unanimitate, împotriva reclamanţilor.

Prin urmare, procedurile civile subsecvente hotărârii definitive a DPP nu au constituit un remediu care a necesitat epuizarea, iar cererea a fost depusă cu depăşirea termenului.

Concluzie: inadmisibilă (depăşirea termenului).

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Jørgensen şi alţii v. Danemarca (dec.)de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.