Hotărârea din 5.7.2016 [Secţia a III-a]

Articolul 13

Remediu efectiv

În fapt – Reclamantul, cetăţean afgan, a ajuns în Olanda în 2003, solicitând azilul. În 2005, atât cererea sa pentru acordarea azilului, cât şi contestaţia împotriva acestei decizii fuseseră respinse. Reclamantul nu a făcut recurs în faţa Diviziei de jurisdicţie administrativă a Consiliului de Stat. În 2007 a fost emis un ordin de expulzare în ceea ce-l privea, iar încercările sale de a contesta această decizie s-au soldat cu un eşec. Din nou, reclamantul nu a făcut recurs în faţa Diviziei de jurisdicţie administrativă.

În 2009, Curtea Europeană a dat curs cererii reclamantului privind aplicarea unei măsuri provizorii în baza Regulii 39 din Regulamentul Curţii, indicându-i Guvernului Olandei faptul că acesta nu ar trebui expulzat în Afganistan fără o notificare din partea Curţii.

În drept – Articolul 13 coroborat cu articolul 3: În cazurile care vizează expulzarea sau extrădarea, noţiunea de remediu efectiv prevăzută de articolul 13 impune (i) o analiză independentă şi riguroasă a susţinerilor potrivit cărora există motive serioase să se considere că planează un risc real de aplicare a unui tratament contrar articolului 3, şi (ii) un remediu cu efect suspensiv automat. În prezenta cauză, recursul ulterior în faţa Diviziei de jurisdicţie administrativă nu avea un efect suspensiv automat. Aşadar, acest remediu nu corespundea cu cea de-a doua cerinţă a efectivităţii. Această constatare nu era afectată de faptul că fusese posibil să se solicite aplicarea unei măsuri provizorii de către Divizia de jurisdicţie administrativă, de vreme ce o asemenea solicitare nu avea nici ea un efect suspensiv automat.

Totuşi, acest fapt nu însemna că un recurs ulterior în faţa Diviziei de jurisdicţie administrativă în cazurile privind azilul trebuia considerat irelevant. O asemenea abordare nu ar fi ţinut cont de rolul important jucat de către Divizia de jurisdicţie administrativă în calitatea ei de tribunal de control care urmărea să asigure coerenţa juridică în, inter alia, materia azilului. În plus, fusese puţin probabil ca – în timp ce în faţa Curţii Europene era pendinte un caz privind azilul – Divizia de jurisdicţie administrativă să poată decide acceptarea unui recurs ulterior împotriva hotărârii contestate a Curţii Regionale, să o caseze şi să trimită cazul către Curtea Regională pentru rejudecare. O asemenea evoluţie la nivel naţional ar fi putut afecta statutul reclamantului de “victimă”, în contextul articolului 34 din Convenţie.

Curtea a notat apoi existenţa unui efect suspensiv automat în cazul unei contestaţii introduse în faţa Curţii Regionale, ca şi competenţele acestei instanţe de apel în cazurile privind azilul. Deşi articolul 13 nu le impunea statelor contractante să stabilească o a doua cale de atac, reclamantul avusese la dispoziţie un remediu conform cu cele două cerinţe menţionate mai sus pentru contestarea deciziei Ministerului de respingere a cererii de acordare a azilului. De fapt, acesta a putut să depună o contestaţie în faţa Curţii Regionale, care era competentă să examineze pe deplin riscurile la adresa garanţiilor articolului 3 şi care le-a evaluat, într-adevăr, cu diferite ocazii. Era adevărat că contestaţia depusă la Curtea Regională referitoare la procedurile privind ordinul de expulzare nu avea un efect suspensiv. Totuşi, articolul 13 fusese respectat, în virtutea efectului suspensiv din procedurile privind azilul.

Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).

Curtea a mai constatat, în unanimitate, că nu ar exista o încălcare a articolului 3 în eventualitatea expulzării reclamantului în Afganistan.

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei A.M. v. Olanda de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.