Hotărârea din  21.7.2016 [Secţia I]

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

Articolul 1 para. 1 din Protocolul nr. 1

Protecţia proprietăţii

În fapt – La sfârşitul lui iunie 2011, perioadă în care a atins apogeul criza datoriilor greceşti, investitorii instituţionali internaţionali care împrumutaseră statul grec cu sume mai mari decât capacitatea sa de rambursare şi-au recunoscut partea de răspundere ce le revenea. Astfel, aceştia au renunţat la rambursarea totală şi au negociat cu statul o reducere consensuală a creanţelor lor. Autorităţile au dat asigurări la acel moment că această procedură nu viza deţinătorii de obligaţii persoane fizice. Totuşi, odată cu intrarea în vigoare a unei legi, cei din urmă, printre care şi reclamanţii, au fost supuşi, împotriva voinţei lor şi fără a participa la negocierile dintre stat şi investitorii internaţionali, la o procedură de schimb al titlurilor lor cu altele emise de către stat, de o valoare mai mică, pentru a reduce cuantumul datoriei publice greceşti.

În drept – Articolul 1 din Protocolul nr. 1: Deţinătorii de obligaţii împotriva statului grec aveau, în baza legii şi a scadenţei titlurilor lor, o creanţă pecuniară împotriva statului într-un cuantum echivalent cu valoarea nominală a obligaţiilor lor. Aşadar, aceştia puteau susţine că au o „speranţă legitimă” de a-şi concretiza creanţele potrivit legii şi beneficiau, deci, de un „bun” – de un drept de a beneficia de garanţiile acelei dispoziţii.

Or, adoptarea legii a avut drept consecinţă un acord, prin intermediul clauzelor de acţiune colectivă, acord încheiat  între stat şi deţinătorii de obligaţii care au decis în mod colectiv, prin majoritate calificată, să modifice condiţiile care guvernau obligaţiile, inclusiv să diminueze valoarea lor nominală. Aceste condiţii erau aplicabile şi în cazul deţinătorilor minoritari, incluzându-i pe reclamanţi.

Participarea forţată a reclamanţilor la acest proces şi la modificarea titlurilor selecţionate au echivalat cu o ingerinţă în dreptul lor la protecţia proprietăţii. Aceasta fusese prescrisă de o lege accesibilă, iar consecinţele unui posibil refuz al reclamanţilor erau previzibile.

Pe parcursul perioadei de criză politică, economică şi socială gravă prin care a trecut, statul reclamat a putut întreprinde în mod legitim măsurile în discuţie, în vederea atingerii scopurilor menţinerii stabilităţii economice şi a restructurării datoriilor, în interesul general al comunităţii. Operaţiunea de schimb a rezultat în reducerea datoriei greceşti, iar ingerinţa contestată a urmărit, aşadar, un interes public.

Reclamanţii şi-au văzut titlurile anulate şi înlocuite cu altele noi, fapt care reprezentase o pierdere de capital de 53,5 %. Această pierdere, substanţială la prima vedere, nu este semnificativă în măsura în care ar putea fi asimilată unei stingeri sau unei retribuţii insignifiante a creanţelor reclamanţilor împotriva statului în temeiul legii.

Punctul de referinţă pentru aprecierea gravităţii pierderii suferite de către reclamanţi nu poate fi cuantumul a ceea ce aceştia sperau să culeagă la momentul în care obligaţiile lor ar fi ajuns la scadenţă. Valoarea nominală a unei obligaţii nu reprezintă valoarea de piaţă veritabilă la data la care statul a adoptat reglementarea contestată. Această valoare fusese déjà afectată, fără niciun dubiu, prin reducerea ratei de creditare de către stat, care lăsase să se înţeleagă că în august 2015, statul nu fusese în măsură să-şi onoreze obligaţiile care decurgeau din clauzele contractuale incluse în titlurile vechi, adică înainte de adoptarea legii.

De asemenea, la data emiterii vechilor titluri deţinute de către reclamanţi, nici ele, nici dreptul grec nu prevedeau posibilitatea de punere în operă a clauzelor de acţiune colectivă. Totuşi, aceste clauze sunt unele comune în practica pieţelor de capital internaţionale şi au fost incluse în toate titlurile de datorie publică ale statelor membre ale zonei euro cu durată mai mare de un an. Mai mult, dacă ar fi trebuit asigurat consensul tuturor deţinătorilor cu privire la proiectul de restructurare a datoriei greceşti sau să se limiteze operaţia doar la cei care au consimţit, acest proiect ar fi eşuat.

Clauzele de acţiune colectivă au constituit o măsură oportună şi necesară pentru reducerea datoriei publice greceşti şi pentru prevenirea încetării plăţilor de către statul reclamat. Mai mult, o investiţie în obligaţii nu putea fi exceptată de la riscuri. În plus, Tribunalul Uniunii Europene a respins o cerere introdusă împotriva Băncii Centrale Europene de către 200 de particulari de cetăţenie italiană, deţinători de obligaţii împotriva statului grec.

Astfel, luând măsurile contestate, Grecia nu a perturbat echilibrul echitabil dintre interesul general şi protecţia dreptului de proprietate al reclamanţilor şi nu a supus acest drept unei sarcini speciale excesive.

Având în vedere aceste considerente, dată fiind discreţia largă de care se bucură statele contractante în acest domeniu, măsurile în cauză nu pot fi considerate disproporţionate raportat la scopul lor legitim.

1. Concluzie: nicio încălcar (unanimitate).

De asemenea, Curtea a reţinut în unanimitate lipsa vreunei încălcări a articolului 14 din Convenţie coroborat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, pentru că procedura schimbării titlurilor reclamanţilor nu a încălcat dreptul acestora de a nu fi discriminaţi în exercitarea dreptului lor protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

(Vezi, de asemenea, Malysh şi alţii v. Rusia, 30280/03, 11 februarie 2010 ; Lobanov v. Rusia, 15578/03, 2 decembrie 2010 ; şi Broniowski v. Polonia [MC], 31443/96, 28 septembrie 2005)

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Mamatas şi alţii v. Grecia de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.