Hotărârea din 23.8.2016 [MC]

Articolul 3

Expulzare

În fapt – Reclamanţii, un cuplu căsătorit şi fiul lor, erau cetăţeni irakieni. Aceştia au solicitat azil în Suedia, pe motiv că riscau să fie pedepsiţi în Irak de către al-Qaeda, pentru că primul reclamant lucrase pentru clienţi americani şi funcţionase în cadrul unei baze a forţelor armate americane din Irak timp de mai mulţi ani. Aceştia şi familia sa au fost supuşi unor serioase ameninţări şi violenţe din partea al-Qaeda din 2004 până în 2008. Au avut loc atentate care i-au vizat, primul reclamant a fost rănit de două ori, fratele său a fost răpit în 2005 şi fiica sa omorâtă în octombrie 2008, când a fost mitraliată maşina în care se deplasau aceasta şi primul reclamant. La acel moment, reclamantul a încetat să mai lucreze şi, împreună cu familia sa, s-au mutat de mai multe ori în locaţii diferite din Baghdad. Deşi depozitele afacerii sale au fost atacate de patru sau cinci ori de către membrii al-Qaeda, primul reclamant a menţionat că, personal, nu a mai primit nicio ameninţare din 2008, pentru că familia sa se muta constant dintr-o locaţie în alta. Primul reclamant a plecat din Irak în 2010, fiind urmat de cel de-al doilea şi cel de-al trelilea reclamant în 2011.

Comisia Suedeză pentru Migraţie le-a respins cererea de azil. Decizia sa a fost menţinută de către Curtea de Migraţie în 2012, pe motiv că actele criminale ale al-Qaeda fuseseră comise cu mai mulţi ani înainte, iar primul reclamant nu mai avea afaceri cu americanii. În eventualitatea în care mai exista vreun pericol, era de presupus că autorităţile irakiene dispuneau de voinţa şi capacitatea de a proteja familia.

Într-o hotărâre din 4 iunie 2015, o Cameră a Curţii Europene a reţinut, cu cinci voturi la două, că punerea în aplicare a ordinului de expulzare împotriva reclamanţilor nu va încălca articolul 3 din Convenţie. Pe 19 octombrie 2015, cazul a fost trimis la Marea Cameră, la cererea reclamanţilor.

În drept – Articolul 3: Curtea a reiterat faptul că expulzarea unui străin de către un stat contractant ar putea crea probleme în baza articolului 3 şi, deci, ar putea angaja răspunderea acelui stat în baza Convenţiei, acolo unde s-ar demonstra existenţa unor motive substanţiale încât să se considere că, odată cu expulzarea persoanei în discuţie, aceasta ar întâmpina riscul real de a fi supusă unui tratament contrar articolului 3 în statul de destinaţie. Evaluarea existenţei unui asemenea risc trebuia făcută în lumina situaţiei prezente şi trebuia să se axeze pe consecinţele previzibile ale expulzării reclamantului în statul de destinaţie, dată fiind situaţia generală de acolo şi circumstanţele sale personale.

 (a) Situaţia generală – Curtea a acceptat că, deşi se înrăutăţise situaţia privind securitatea din Baghdad City, intensitatea violenţelor nu atinsese un nivel care ar constitui, ca atare, un risc real de supunere la un tratament contrar articolului 3. Aceasta a verificat apoi dacă circumstanţele personale ale reclamanţilor puteau atrage asupra acestora un asemenea risc, în cazul în care ar fi fost expulzaţi.

 (b) Circumstanţele personale – Curtea a notat că, de vreme ce solicitanţii de azil erau, în mod firesc, singurele părţi apte să ofere informaţii cu privire la circumstanţele lor personale, sarcina probei ar fi trebuit să le revină, în principiu, acestora, pentru a prezenta cât de curând toate probele referitoare la circumstanţele lor individuale necesare să substanţieze aplicarea acestora în cadrul protecţiei internaţionale. Totuşi, fusese important să se aibă în vedere toate dificultăţile pe care le-ar fi putut întâmpina în afara ţării solicitanţii de azil, în procesul de colectare a probelor.

Apăreau probleme speciale atunci când un solicitant de azil susţinea că fusese supus unor rele-tratamente în trecut, de vreme ce relele-tratamente puteau fi relevante pentru stabilirea gradului de risc al relelor-tratamente viitoare. Având în vedere jurisprudenţa sa anterioară,* articolul 4 § 4 al Directivei UE pe calificare** şi paragraful 19 din Nota UNHCR privind sarcina şi standardul probelor în cererile refugiaţilor,*** Curtea a considerat că faptul relelor-tratamente din trecut oferea un indiciu puternic privind riscul real, viitor, al supunerii la un tratament contrar articolului 3, în cazurile în care un reclamant face o descriere coerentă şi credibilă în general a evenimentelor, conformă cu informaţiile primite de la sursele obiective şi de încredere cu privire la situaţia generală din statul în discuţie. În asemenea circumstanţe, i-ar reveni Guvernului să risipească orice dubiu privind existenţa riscului.

În cazul reclamanţilor, Curtea nu a identificat niciun motiv care să arunce dubii asupra constatărilor Agenţiei pentru Migraţie potrivit cărora familia fusese expusă la cele mai grave forme de abuz, de către al-Qaeda, din 2004 până în 2008, sau care să conteste alegaţia reclamanţilor potrivit căreia existaseră ameninţări indirecte la adresa lor şi atacuri asupra depozitelor primului reclamant, care au continuat după 2008, precum şi faptul că au scăpat de abuzurile subsecvente ascunzându-se, întrucât nu se puteau baza pe protecţia autorităţilor irakiene, pentru că acestea erau infiltrate de membri ai al-Qaeda. Descrierea evenimentelor care au avut loc între 2004 şi 2010 de către reclamanţi fusese coerentă şi credibilă în general şi conformă cu informaţia din ţara de origine disponibilă la sursele obiective şi de încredere. Existase, aşadar, un puternic indiciu că ar continua să planeze un risc asupra lor, din partea actorilor non-statali din Irak. Îi revenea Guvernului reclamat să risipească orice dubiu privind riscul în cauză.

Din diferitele rapoarte ale unor surse de încredere şi obiective reieşea că persoanele care au colaborat în varii moduri cu autorităţile puterilor ocupante din Irak după război erau şi continuau să fie ţinta al-Qaeda şi a altor grupuri. Primul reclamant aparţinea unui grup de persoane atacate în mod sistematic pentru relaţia lor cu forţele armate americane, iar contactele sale cu forţele americane fuseseră foarte vizibile, de vreme ce biroul său era situat la baza militară a Statelor Unite. Curtea a constatat, aşadar, că cei trei reclamanţi ar întâmpina un risc real al pedepsei continue din partea actorilor non-statali, dacă s-ar întoarce în Irak.

Cu privire la capacitatea autorităţilor irakiene de a le acorda protecţie în eventualitatea unei întoarceri, aceasta trebuia considerată drept redusă. Deşi nivelul actual de protecţie în Irak poate fi încă suficient pentru publicul general, situaţia fusese una diferită pentru persoanele asemenea reclamanţilor, care erau membri ai unui grup vizat. Curtea nu a fost, deci, convinsă, în circumstanţele particulare ale cazului reclamantului, că statul irakian ar fi apt să le asigure o protecţie efectivă împotriva ameninţărilor din partea al-Qaeda sau a altor grupuri private, în situaţia actuală.

Efectul cumulativ al circumstanţelor personale ale reclamanţilor şi capacitatea redusă a autorităţilor irakiene de a-i proteja a creat, aşadar, un risc real de supunere la rele-tratamente, în eventualitatea întoarcerii lor în Irak.

Concluzie: expulzarea ar constitui o încălcare (zece voturi la şapte).

Articolul 41: constatarea unei încălcări a constituit o satisfacţie echitabilă suficientă cu privire la prejudiciul moral; capătul de cerere privind prejudiciul material – respins.

* Curtea a citat cauzele R.C. v. Suedia, 41827/07, 9 martie 2010; R.J. v. Franţa, 10466/11, 19 septembrie 2013; şi  D.N.W. v. Suedia, 29946/10, 6 decembrie 2012.

** Articolul 4 § 4 din Directiva Consiliului 2004∕83∕EC din 29 aprilie 2004 privind standardele minime pentru calificarea şi statutul cetăţenilor statelor terţe sau ale apatrizilor de refugiaţi sau de persoane care au nevoie de protecţie internaţională şi conţinutul protecţiei oferite (după cum a fost revizuită prin Directiva 2011∕95∕EU din 13 decembrie 2011) prevede: “faptul că un reclamant a fost deja supus unei pedepse sau unei vătămări grave, sau unor ameninţări grave privind aplicarea unei asemenea pedepse sau unei asemenea vătămări, constituie un indiciu serios cu privire la teama întemeiată a reclamantului de pedeapsă sau de riscul real al suferirii unei vătămări grave, atât timp cât există motive relevante să se considere că o asemenea pedeapsă sau o asemenea vătămare gravă nu se va mai repeta”.

*** Paragraful 19 prevede: “Dacă pedepsirea sau relele-tratamente din trecut ar cântări greu în favoarea unei evaluări pozitive a riscului unei pedepse viitoare, lipsa sa nu este un factor decisiv. În acelaşi sens, faptul unei pedepse anterioare nu conduceîn mod necesar la concluzia eventualităţii unei noi pedepse, în special acolo unde a avut loc p schimbare importantă în condiţiile ţării de origine”.

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei J.K. şi alţii v. Suedia de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.