Hotărârea din 23.02.2016 [Secţia a III-a]

Articolul 2 din Protocolul Nr. 4

Articolul 2 paragraful 1 din Protocolul Nr. 4

Libertatea de circulaţie

În fapt – Legea privind problemele interne ale oraşelor (Măsurile Speciale), intrată în vigoare pe 1 ianuarie 2006, le-a acordat unui număr de municipalităţi, printre care şi Rotterdam, competenţa întreprinderii unor măsuri în privinţa anumitor zone, cum ar fi scutirea de taxe în cazul proprietarilor de mici afaceri şi selectarea noilor locuitori, în dependenţă de sursele veniturilor lor.

În 2005, reclamanta s-a mutat în oraşul Rotterdam şi şi-a stabilit reşedinţa într-o proprietate închiriată în cartierul Tarwewijk. După intrarea în vigoare a legii privind problemele interne ale oraşelor, Tarwewijk a devenit o zonă specială, în conformitate cu o hotărâre a autorităţilor locale din Rotterdam. După ce a fost rugată de către proprietar să se mute într-o altă proprietate pe care o închiria în acelaşi cartier, reclamanta a solicitat un permis de trai, potrivit legii noi. Din păcate, solicitarea i-a fost refuzată, pe motiv că ea nu fusese rezidentă în Regiunea Metropolitană Rotterdam pe durata perioadei cerute şi nu îndeplinise condiţia venitului. Contestaţiile sale ulterioare nu au avut succes. În 2010, reclamanta s-a mutat în oraşul Vlaardingen, care face parte şi el din Regiunea Metropolitană Rotterdam.

În drept – Articolul 2 din Protocolul nr. 4: Cazul trebuie analizat în conformitate cu paragraful 4 al articolului 2 din Protocolul nr. 4. Condiţia permisului de trai a fost „prevăzută de lege”, de vreme ce se baza pe Legea privind problemele interne ale oraşelor (Măsurile Speciale) şi pe Hotărârea autorităţilor locale din Rotterdam privind locuinţele, din anul 2003 (versiunea din 2006). Cu privire la faptul dacă era „justificat de interesul public într-o societate democratică”, scopul urmărit – oprirea declinului zonelor sărace şi îmbunătăţirea calităţii vieţii în general – fusese, fără îndoială, un scop legitim.

Pentru a demonstra că scopul fusese şi proporţional, Curtea a trebuit să cântărească dreptul persoanei de a-şi alege reşedinţa şi interesul implementării unei politici publice despre care se presupune că îl încălca acest drept. Principiile relevante în acest caz derivă din jurisprudenţa Curţii referitoare la articolul 8 din Convenţie şi la Articolul 1 din Protocolul Nr. 1. Acestea pot fi rezumate astfel: (a) Statele se bucură de o marjă de apreciere largă în implementarea politicilor sociale şi economice, iar Curtea va respecta hotărârea legislativelor cu privire la ceea ce este în interesul “public” sau “general”, cu excepţia cazului în care hotărârea este lipsită de un fundament rezonabil; (b) atunci când sunt vizate drepturi de importanţă centrală pentru persoană, câmpul marjei de apreciere va depinde de context, dându-se o importanţă deosebită gravităţii intruziunii în sfera personală a reclamantului; (c) garanţiile procedurale sunt importante în special pentru a se determina dacă statul reclamat s-a încadrat în limitele marjei sale de apreciere; şi (d) posibilităţile locuinţei alternative sunt şi ele relevante pentru problema proporţionalităţii.

Cu referire la circumstanţele cazului, autorităţile naţionale s-au confruntat cu probleme sociale de o importanţă crescândă, în particular cu problemele zonelor din interiorul oraşului Rotterdam, provocate de sărăcia datorată şomajului şi tendinţei de strămutare a activităţilor economice profitabile în altă parte. Acestea au încercat să elimine aceste tendinţe, prin favorizarea noilor rezidenţi, al căror venit provenea din activităţile lor economice profitabile. După o evaluare de cinci ani, măsurile aplicate au fost considerate unele de succes şi au fost, asfel, extinse. Totuşi, restricţia în privinţa alegerii reşedinţei a rămas supusă unor limitări temporale şi geografice, desemnarea zonelor speciale fiind valabilă pentru nu mai mult de patru ani o dată, iar clauzele de salvgardare ale actului impunând în sarcina consiliului local asigurarea unui număr suficient de locuinţe pentru cei care nu îndeplineau condiţiile necesare pentru un permis de trai, în cazul existenţei unor dificultăţi de ordin personal. Deşi măsurile legislative au fost criticate pe parcursul procesului legislativ, obiecţiile ridicate au fost abordate, în special, prin introducerea clauzelor de salvgardare. Astfel, deciziile de politică luate de către autorităţile naţionale nu au fost considerate ca lipsite de temeiuri rezonabile.   

Disponibilitatea soluţiilor alternative nu a condus la considerarea măsurii în discuţie drept nejustificată, având în vedere că aceasta putea fi considerată rezonabilă şi potrivită pentru realizarea scopului legitim urmărit (pe care Curtea l-a admis realizat), şi nu a fost de competenţa Curţii să stabilească dacă această soluţie a fost cea mai bună alegere sau dacă discreţia statului trebuia exercitată într-un alt mod. Statul reclamat fusese îndreptăţit, în principiu, să adopte legislaţia şi politica contestate.

Cu referire la circumstanţele specifice ale reclamantei, acesteia i-a fost refuzată acordarea permisului de trai pe motiv că nu îndeplinise condiţiile legale, de vreme ce nu a locuit şase ani în Regiunea Metropolitană, iar venitul ei consta exclusiv din prestaţii sociale. O dată ce situaţia ei personală nu era de natură să declanşeze aplicarea clauzelor de salvgardare, refuzul fusese conform cu legea şi politica aplicabile. Oricum, reclamantei nu i-a fost limitată stabilirea în alte zone ale Rotterdamului, care nu intrau sub incidenţa legislaţiei. Ea nu şi-a motivat dorinţa de a nu locui în alte zone ale oraşului şi este important că a rămas în Vlaardingen, municipiul în care s-a mutat în 2010, deşi fusese eligibilă pentru un permis de trai din mai 2011. Deşi Curtea nu a avut nici un motiv de îndoială că reclamanta fusese de bună-credinţă şi nu reprezenta un pericol pentru ordinea publică, acest fapt nu putea fi suficient în sine pentru a cântări mai greu decât interesul public urmărit prin aplicarea consecventă a politicii publice legitime.

În aceste circumstanţe, Curtea nu a putut constata că autorităţile naţionale aveau obligaţia de a se adapta preferinţelor reclamantei.

Concluzie: nici o încălcare (cinci voturi la două).

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Garib v. Olanda de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.