Articolul 3

Extrădare

În fapt – În anul 2015, reclamantul fusese extrădat în S.U.A., unde era căutat în legătură cu apartenenţa la un grup infracţional internaţional despre care se presupunea că l-ar fi condus în comiterea unui atac cibernetic la adresa unor furnizori de servicii financiare, pentru dobândirea unui câştig financiar. În cererea sa către Curtea Europeană, reclamantul s-a plâns că multitudinea de infracţiuni pentru care fusese extrădat atrăgeau aplicarea unei pedepse de până la 247.5 ani de închisoare, ceea ce ar fi presupus, în cazul unei condamnări, lipsa oricărei perspective de a fi eliberat, adică încălcarea articolului 3 din Convenţie.   

În drept – Articolul 3: Nu existase niciun indiciu potrivit căruia practicile utilizate în Statele Unite cu privire la persoanele suspectate de infracţiuni cibernetice erau similare celor folosite în privinţa persoanelor suspectate de comiterea unor infracţiuni de terorism. Mai mult, niciuna din acuzaţiile individuale aduse împotriva reclamantului nu prevedea aplicarea pedepsei detenţiei pe viaţă. Argumentul reclamantului potrivit căruia risca condamnarea la o pedeapsă disproporţionat de mare în Statele Unite se bazase pe afirmaţia că, în cazul în care ar fi fost condamnat pentru toate infracţiunile enumerate în rechizitoriu, s-ar fi confruntat cu o pedeapsă maximă de 247.5 ani de închisoare, ceea ce ar fi echivalat, de facto, cu o detenţie pe viaţă.

Curtea a notat că aplicarea de sentinţe consecutive nu era exclusă şi a reiterat că sentinţele consecutive nelimitate, prin ele însele sau coroborate cu vârsta sau starea sănătăţii unei persoane, puteau echivala cu o detenţie pe viaţă. Totuşi, reclamantul nu a demonstrat că ar putea fi aplicată pedeapsa maximă, date fiind toate circumstanţele atenuante şi agravante relevante, că era exclusă revizuirea sentinţei sau că ar fi fost aplicată pedeapsa maximă de 247.5 ani de închisoare dacă ar fi fost stabilită vinovăţia sa în comiterea tuturor infracţiunilor enumerate în rechizitoriu. Mai mult, câţiva complici ai reclamantului primiseră pedepse cu mult mai scurte decât cele prevăzute în recomandarea iniţială privind condamnarea, de la acelaşi judecător desemnat pentru judecarea cazului reclamantului. În această privinţă, reclamantul nu a adus nici un motiv pentru care nu ar fi fost aplicată o pedeapsă al cărei cuantum era stabilit în recomandarea iniţială privind condamnarea, aplicabilă în cazul său (324-420 luni de închisoare) sau de ce aplicarea acesteia depindea de cooperarea cu Guvernul SUA. Mai mult, durata pedepsei cu închisoarea putea fi afectată de factorii anteriori procesului, iar acesta beneficia, de asemenea, de posibilitatea de a solicita o reducere sau o comutare a pedepsei sale. Existenţa unui risc de condamnare la pedeapsa închisorii care echivala cu detenţia pe viaţă nu putea fi, aşadar, presupusă, iar problema existenţei vreunei şanse pentru reclamant de a fi eliberat în cazul condamnării sale nu era relevantă. Astfel, reclamantul nu a demonstrat că extrădarea sa în Statele Unite l-ar fi expus riscului de a fi tratat contrar articolului 3, ca urmare a unei asemenea condamnări.

Concluzie: inadmisibilă (vădit nefondată)

(Vezi şi Trabelsi v. Belgium, 140/10, 4 septembrie 2014; vezi şi Fişa informativă privind Extrădarea şi detenţia pe viaţă)    

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei Findikoglu v. Germania de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.