Hotărârea din 19.5.2016 [Secţia a V-a]

Articolul 5

Articolul 5-1-d

Minori

Internarea unei minore într-o şcoală-internat de tip închis din cauza comportamentului său antisocial şi a pericolului că va ajunge să se prostitueze: nicio încălcare

Articolul 5-4

Controlul legalităţii detenţiei

Introducerea unui recurs

Lipsa accesului direct la o reexaminare judiciară periodică a necesităţii internării unei minore aflate în pericol într-o şcoală-internat cu regim închis: încălcare

Articolul 8

Articolul 8-1

Respectarea corespondenţei

Supravegherea generală şi nediferenţiată a corespondenţei şi convorbirilor telefonice ale minorilor internaţi într-o şcoală-internat: încălcare

În fapt – În august 2012, pe când avea 13 ani, reclamanta fusese internată de serviciile sociale într-un centru educativ cu regim închis (şcolarizarea având loc în afara acestuia), la cererea mamei sale, care era îngrijorată văzând-o că frecventează bărbaţi cunoscuţi a fi infractori şi nu se simţea capabilă să se ocupe de ea. Neştiind în ce situaţie se află, reclamanta fusese agresivă cu personalul, fugise de acolo de mai multe ori şi ar fi ajuns să se prostitueze. Având în vedere acest eşec, o instanţă a dispus internarea sa, în 2013, într-o şcoală-internat cu regim închis, în baza legii privind comportamentul antisocial al minorilor. Durata măsurii nu fusese precizată, însă acesta se putea întinde, potrivit legii, până la trei ani. Reclamanta avusese mai multe tentative de sinucidere, uneori împreună cu alte fete din acel internat.

Cererea vizează, din punctul de vedere al articolului 5 din Convenţie, presupusa absenţă a scopului educaţional al sistemului implementat şi lipsa unei reexaminări periodice a măsurii. Ea mai denunţă, de asemenea, din perspectiva articolului 8, regimul aplicat în internat, în cazul relaţiilor cu exteriorul: deşi reclamanta putea primi vizite şi se putea întoarce acasă în timpul vacanţelor şcolare, corespondenţa sa scrisă şi convorbirile telefonice ale rezidenţilor internaţi erau supuse unui regim de autorizare şi control nediferenţiat de către personalul instituţiei.

În drept

Articolul 5 § 1 a) şi d): Internarea într-un asemenea tip de centru pentru minori trebuie analizată ca o măsură privativă de libertate, având în vedere în special regimul de supraveghere permanentă şi de autorizare a ieşirilor, precum şi durata internării*.

Prima parte a articolului 5 § 1 d) autorizează privarea de libertate a unui minor în interesul acestuia, independent de faptul că este suspectat că ar fi comis o infracţiune sau că este, pur şi simplu, un copil „supus riscului”**. Reclamanta nu atinsese vârsta majoratului, deci singura întrebare care trebuie lămurită aici este aceea dacă măsura avusese ca scop „educarea supravegheată”. Concluzia la care a ajuns Curtea a scutit-o să examineze justificarea detenţiei în baza articolului 5 § 1 a).

 a) Legalitate– În speţă, decizia de internare a reclamantei fusese luată în baza legii privind lupta contra comportamentului antisocial al minorilor. Autorităţile naţionale au justificat necesitatea internării reclamantei prin riscul ca aceasta putea să se apuce de prostituţie, dar şi pentrucă aceasta nu coopera, avea un comportament agresiv şi se sustrăgea de la regimul impus.

Fundamentată, din punct de vedere istoric, pe o filosofie a „pedepsei”, nu pe una a „protecţiei”, legea privind lupta contra comportamentului antisocial al minorilor pare obsoletă şi nu conţine o listă exhaustivă a actelor considerate „antisociale”. Totuşi, practica judiciară existentă, prostituţia şi sustragerile sunt considerate acte antisociale susceptibile să justifice măsurile educative, inclusiv internarea într-o instituţie specializată. Măsura fusese aplicată, aşadar, în mod previzibil.

 b) Scopul educativ– În privinţa a ceea ce ţine de implementarea sistemului pedagogic şi educativ, statul trebuie să beneficieze de o anumită marjă de apreciere.

În speţă, este clar că reclamanta a putut urma un curs şcolar, că fuseseră depuse eforturi particulare în privinţa sa pentru a-i putea atenua dificultăţile şcolare, că obţinuse o notă care îi permitea să treacă în clasa următoare şi că, în fine, a putut obţine o calificare profesională care îi permitea să se reintegreze în societate.

Aceste elemente sunt suficiente pentru a se conchide că nu i se poate reproşa statului că ar fi eşuat în obligaţia sa de a-i stabili măsurii internării un obiectiv pedagogic.

 c) Proporţionalitate– Atunci când un minor se află în detenţie, un criteriu esenţial al proporţionalităţii acestei măsuri este ca aplicarea acesteia să fie decisă ca o măsură de ultim resort, în interesul superior al copilului***, trebuind să prevină riscurile grave pentru dezvoltarea sa.

Legislaţia bulgară prevede o gamă largă de măsuri educative ca răspuns la comportamentul antisocial al minorilor. Cea mai dură dintre acestea, internarea într-o şcoală-internat, nu putea fi aplicată decât ca ultim resort.

În speţă, reclamanta făcuse deja obiectul încadrării educative în trecut, care includea aplicarea unor măsuri educative mai puţin severe. Instanţele au audiat toate părţile interesate – mama reclamantei, prezentă la şedinţe, nu a cerut cuvântul – şi au conchis că nu existase o alternativă mai viabilă decât internarea într-o şcoală-internat. Deşi motivarea lor poate părea una succintă, deciziile instanţelor au reflectat în mod clar declaraţiile celor doi asistenţi sociali care răspundeau direct de reclamantă în cadrul centrului cu regim deschis în care aceasta fusese iniţial internată. Nu există vreun element care ar permite punerea la îndoială a acestei concluzii.

Pe scurt, măsura internării în discuţie nu a avut un scop punitiv, ci s-a încadrat în eforturile de durată referitoare la internarea reclamantei într-un mediu educaţional supravegheat care să-i permită să-şi continue studiile. Trebuie reamintit aici că protecţia minorilor şi, în caz de necesitate, separarea lor de un anumit mediu care nu le este prielnic constituie obligaţii pozitive pentru stat.

Concluzie: nicio încălcare (şase voturi la unul).

Articolul 5 § 4: Cu certitudine, a existat în acest caz un control iniţial al necesităţii măsurii, cuprins în decizia judiciară privind internarea. Însă măsura contestată a fost luată pentru o durată nedeterminată, care se putea întinde, potrivit legislaţiei incidente, până la trei ani. Mai mult, fiind dispusă în scopul educării supravegheate penru corectarea comportamentului reclamantei, considerat contrar normelor sociale, necesitatea sa putea depinde de evoluţia în timp a comportamentului menţionat. Se impunea, aşadar, un control judiciar periodic al legalităţii menţinerii măsurii privative de libertate, efectuat la intervale rezonabile, de o manieră automată şi la cererea persoanei interesate.

Însă legislaţia incidentă nu le permitea minorilor internaţi într-o şcoală-internat cu regim închis să se adreseze în faţa instanţelor pentru a solicita controlul detenţiei lor. Nu mai exista niciun alt drept intern de control judiciar periodic şi automat în această privinţă.

Cât ţine de posibilitatea revizuirii măsurii internării de către instanţe la cererea comisiei locale, aceasta nu reprezenta un remediu „accesibil” pentru reclamantă, potrivit cu rigorile articolului 5 § 4. Într-adevăr, comisia dispunea de puterea discreţionară a evaluării situaţiei persoanei interesate înainte de a solicita revizuirea măsurii în faţa instanţelor; ea nu era obligată să se conformeze cererii formulate de minora vizată.

Aşadar, reclamantul nu avusese cu adevărat posibilitatea să ceară revizuirea măsurii în dependenţă de evoluţia situaţiei.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 8: Marja de apreciere care le poate fi recunoscută autorităţilor în materie de control al corespondenţei şi al convorbirilor telefonice ale minorilor internaţi în instituţii cu regim închis în scopuri educaţionale este mai restrânsă decât cea din cazul controlului deţinuţilor care au comis infracţiuni : restricţiile trebuie să fie cel mai puţin severe cu putinţă.

Totul trebuie să fie planificat astfel încât minorii internaţi să poată beneficia suficient de contactul cu lumea exterioară, pentru că acest fapt ţine de dreptul lor de a fi trataţi cu demnitate şi este indispensabil pentru pregătirea revenirii lor în societate****. Este valabil atât pentru vizite, cât şi pentru schimbul de corespondenţă scrisă sau convorbirile telefonice.

Însă regulamentul interior al centrului educativ în discuţie le acordă întreaga discreţie autorităţilor instituţiei în privinţa exercitării controlului corespondenţei persoanelor internate fără a ţine cont de categoriile de destinatari, durata măsurii şi motivele care ar justifica-o. Nici corespondenţa cu un avocat sau cu organizaţiile non-guvernamentale de protecţie a drepturilor copilului nu a beneficiat de un regim special de confidenţialitate.

În mod similar, regimul de supraveghere aplicat persoanelor internate care doreau să vorbească la telefon cu persoane din afară nu distingea între, de exemplu, membrii de familie, reprezentanţii organizaţiilor de binefacere pentru drepturile copilului şi alte categorii de persoane, şi nu se baza pe vreo analiză individualizată a riscurilor.

Pentru Curte, acest regim de control automat al corespondenţei şi această supraveghere a convorbirilor telefonice, care excluseseră orice fel de confidenţialitate, fără vreo distincţie referitoare la tipurile de schimburi, nu au putut fi considerate necesare într-o societate democratică.

Concluzie: încălcare (unanimitate).

Articolul 41 : 4 000 EUR pentru prejudiciul moral.

* Vezi A. şi alţii v. Bulgaria, 29 noiembrie 2011.

** Vezi, de dată recentă, Blokhin v. Rusia [MC], 23 martie 2016.

*** Curtea se referă aici la Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului.

**** Curtea se referă aici la Regulile ONU pentru protecţia minorilor lipsiţi de libertate (Regulile de la Havana).

 

© Prezenta traducere are la bază rezumatul cauzei D.L. v. Bulgaria de pe site-ul hudoc. Ea constituie proprietatea Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova.