Otgon v. Republica Moldova - nr. 22743/07

Hotărârea din 25.10.2016  [Secţia a II-a]

Articolul 8

Dreptul la respectarea vieții private și de familie

O hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului dispusă de autoritățile naționale nu este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, doar dacă autoritățile naționale au conștientizat, în mod expres sau în substanță, încălcarea Convenției, oferind despăgubiri în acest sens – încălcare

În fapt:

La 20 aprilie 2007, reclamanta Svetlana Otgon a sesizat Curtea invocând încălcarea articolului 8 din Convenție. Dna Otgon este cetăţean al Republicii Moldova, născută în anul 1963, care locuiește în oraşul Călărași. Reclamanta s-a plâns, în special, de acordarea unei compensaţii insuficiente pentru recunoaşterea încălcării drepturilor sale prevăzute de articolul 8 din Convenţie.

La 26 octombrie 2005, reclamanta şi fiica sa au băut apă de la robinetul din apartamentul lor şi în scurt timp, li s-a făcut rău. La 29 octombrie 2005 fiica reclamantei, care la acel moment avea 12 ani, a fost internată în spital cu diagnosticul de „dizenterie acută gravă”. Reclamanta a fost internată în spital la 31 octombrie 2005, cu acelaşi diagnostic, fiind externată la 13 noiembrie 2005, la o zi după externarea fiicei sale.

Reclamanta a intentat o acțiune împotriva furnizorului local de utilităţi, o întreprindere de stat, solicitând 100 000 MDL (aproximativ 6 700 EUR, la acea vreme) pentru compensarea prejudiciului provocat sănătății acesteia şi inconvenientelor relative, inclusiv investigațiile ulterioare şi procesul de dezinfectare.

La 1 martie 2006, Judecătoria Călărași a admis acţiunea reclamantei, constatând că potrivit diverselor rapoarte sanitare, medicale și tehnice s-a stabilit că în apropierea blocului apartamentului reclamantei, conducta de canalizare se afla deasupra conductei cu apă potabilă și curgea. La 26 octombrie 2005, conducta de apă s-a fisurat, iar apa din conducta de canalizare s-a infiltrat în conducta cu apă potabilă. De asemenea, instanţa de judecată a reţinut că conductele erau în uz din anul 1977, iar termenul de folosinţă a acestora era de 15 ani. În total, cinci oameni care au băut apă de la robinetele conectate la aceeași conductă au fost internați în spital în aproximativ aceeași perioadă de timp cu reclamanta, cu acelaşi diagnostic. Având în vedere suferința fizică și morală provocată reclamantei și fiicei ei, instanța i-a oferit acesteia suma de 10 000 MDL (aproximativ 648 EUR la acea vreme). Părțile au contestat hotărârea.

La 26 aprilie 2006, Curtea de Apel Chișinău a respins apelul reclamantei și a admis parţial apelul depus de reclamat. Instanţa de apel a redus suma compensației la 5 000 MDL (310 EUR), pentru că a considerat exagerate „atât suma solicitată de reclamantă, cât şi suma acordată de instanţă”.

Părțile au depus recurs. La 25 octombrie 2006, Curtea Supremă de Justiție a menţinut decizia Curții de Apel Chișinău din 26 aprilie 2006. Aceasta a stabilit că instanța inferioară a avut în vedere natura și gravitatea suferințelor psihice provocate reclamantei, precum și culpa furnizorului. Această hotărâre a devenit definitivă.

În drept:

Curtea a remarcat şi altădată, că conceptul de „viață privată” este unul larg, nesusceptibil de o definiție exhaustivă. Aceasta cuprinde, inter alia, integritatea fizică și psihică a persoanei. De asemenea, Curtea a stabilit că „în Convenție nu există prevăzut în mod expres un drept la un mediu sănătos și liniștit, însă atunci când o persoană este afectată în mod direct și grav de zgomot sau alte poluări, se poate naşte o problemă în baza articolului 8”. Astfel, „articolul 8 se poate aplica în cauzele ecologice, dacă poluarea este provocată în mod direct de către stat sau dacă responsabilitatea statului intervine ca urmare a lipsei reglementării corespunzătoare a activităţilor din industria privată. Atunci când cauza este analizată cu referire la obligațiile pozitive ale statului de a întreprinde măsuri rezonabile și corespunzătoare privind asigurarea drepturilor reclamanților garantate de articolul 8 § 1 sau privind justificarea amestecului unei autorități publice în conformitate cu § 2, principiile aplicabile sunt, în mare parte, similare”.

Curtea a amintit că ţine în primul rând de autoritățile naționale de a remedia orice încălcare pretinsă a Convenției. Problema dacă o persoană poate să se considere victimă a unei pretinse încălcări a Convenției atrage după sine, în esență, o examinare ex post facto a situației sale de către Curte. O hotărâre sau o măsură favorabilă reclamantului dispusă de autoritățile naționale nu este, în principiu, suficientă pentru a-l lipsi de statutul său de „victimă”, doar dacă autoritățile naționale au conștientizat, în mod expres sau în substanță, încălcarea Convenției, oferind despăgubiri în acest sens. Aşa cum decurge din jurisprudența Curții, în cazul în care autoritățile naționale au stabilit existenţa unei încălcări, iar hotărârile acestora constituie un remediu corespunzător și suficient, partea respectivă nu mai poate pretinde la statutul de victimă în sensul articolului 34 din Convenție. În acest caz Curtea a notat că părțile nu au contestat concluziile instanțelor naționale privind încălcarea drepturilor reclamantei de către o întreprindere de stat. Ținând cont de materialele cauzei, Curtea a conchis că ingerința în exercitarea drepturilor reclamantei protejate de articolul 8 din Convenție a avut loc din momentul în care integritatea ei fizică a fost afectată de un mediu nesănătos. În privinţa verificării faptului dacă autoritățile moldovenești şi-au îndeplinit obligațiile lor pozitive relative la această dispoziție, Curtea a notat că instanțele naționale au oferit un remediu sub forma stabilirii vinovăției întreprinderii și a acordării compensației. Fără a se baza în mod expres pe Convenție, dar făcând referire la tratamentul din spital și la suferințele fizice și psihice provocate reclamantei, aceste hotărâri judecătorești ar putea fi interpretate ca stabilind de fapt o încălcare a drepturilor reclamantei garantate de articolul 8, după cum a fost argumentat și de către Guvern. În această privință, Curtea nu a identificat niciun motiv să deroge de la aceste constatări. Unica problemă rămasă a fi soluționată fiind suma compensației. Instanța de fond i-a acordat reclamantei echivalentul a 648 EUR cu titlu de prejudiciu moral, făcând referire la criterii precum gravitatea suferințelor fizice și psihice. În timp ce a confirmat constatările primei instanțe, instanța de apel a redus la jumătate compensația oferită, iar Curtea Supremă de Justiție a menținut suma redusă. Instanțele de apel şi recurs s-au bazat pe aceleași elemente (gradul prejudiciului), dar au ajuns la concluzii diferite referitoare la suma care trebuie să fie acordată. Nu a fost oferit niciun motiv specific pentru această reducere, cu excepția referirii la gradul de vinovăție al pârâtului.

Curtea a ținut cont de argumentul invocat de Guvern privind perioada relativ scurtă de spitalizare și lipsa probelor referitoare la efectele de lungă durată asupra reclamantei. Totuşi, reclamanta a fost internată în spital timp de două săptămâni, fapt care a presupus suportarea unui anumit grad de suferințe fizice și psihice. Astfel, Curtea a considerat că suma oferită de instanțele naționale este considerabil mai mică decât minimul general acordat de către aceasta în cauzele în care s-a stabilit o încălcare a articolului 8 din Convenţie de către Republica Moldova, având în vedere inclusiv diferențele dintre aceste hotărâri.

Făcând trimitere la încălcarea stabilită mai sus și la suma oferită în favoarea reclamantei de către instanțele naționale, Curtea a considerat că oferirea unei compensații pentru prejudiciul moral este justificată, în acest caz, acordându-i reclamantei suma de 4000 EUR.

Astfel, Curtea a constatat, cu 6 voturi la 1, încălcarea articolului 8 din Convenţie.

Concluzie : încălcarea art. 8 din Convenţie.

Direcția Drepturile Omului și cooperare externă