La data de 6 octombrie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Coniac vs România (cererea nr. 4941/07). Cererea a fost depusă la Curte de către cetăţeanul Victor Coniac la data de 18 ianuarie 2007. La data de 19 iunie 2013 cererea a fost comunicată Guvernului.

Subiectul cererii:
Reclamantul s-a născut în anul 1955 şi locuieşte la Focşani, România.
Reclamantul a pretins la faptul că procedurile penale în privinţa sa nu au fost echitabile fiind condamnat în lipsa dovezilor audiate direct de la el sau de la alţi martori în prezenţa sa.

Circumstanţele cauzei:
În calitate de administrator în cadrul a 4 companii comerciale, reclamantul a încheiat câteva contracte cu diferiţi agenţi economici pentru achiziţionarea unor bunuri. La efectuarea tranzacţiei reclamantul a eliberat cecuri.
La o dată nespecificată, o investigaţie penală a fost iniţiată împotriva reclamantului pentru înşelăciune în legătură cu cecurile eliberate la achiziţionarea bunurilor pe motiv că, emitea cecurilor și bilete la ordin erau ilegale, deoarece el nu deținea mijloace financiare necesare pentru achitarea serviciilor în conturile societăților și mai ales, după ce aceste conturi au fost înghețate. Şedinţa de judecată a avut loc în absenţa reclamantului pe motiv că acesta acea domiciliul stabilit peste hotarele ţării şi nu era cunoscut.
Reclamantul a pretins că nu a fost niciodată citat sau informat despre învinuirile aduse şi nici de existenţa citaţiilor emise de autorităţile de investigare sau careva instanţe de judecată. Totodată a specificat că a ştiut despre iniţierea unei proceduri penale în privinţa sa pentru înşelăciune în legătură cu activitatea sa în calitate de administrator, însă procurorul a decis să înceteze investigaţiile la data de 23 iunie 2003 pe motivul insuficienței de probe încriminatorii dosar. Astfel, el a părăsit ţara cunoscând faptul că procedura a luat sfârșit.
Fosta sa soţie l-a informat, în septembrie 2003, despre pornirea procedurilor penale, însă lipsa citaţiilor din partea organelor de anchetă la adresa de domiciliu din Romania, precum şi informaţia pe care o deţinea privind decizia procurorului de încetare a urmăririi penale, l-a determinat să conchidă că nu putea exista nici o învinuire oficială la acel moment.
Reclamantul de asemenea a mai menţionat că, totuşi el a devenit îngrijorat de informaţia privind procedurile penale în privinţa sa şi din propria iniţiativă, a decis să se întoarcă în România, din Italia.
Astfel reclamantul a reușit să fie prezent la şedinţa instanţei de recurs unde a reiterat că au fost iniţiate, anterior, un set de proceduri de învinuire în fapte de înşelăciune în legătură cu cecurile eliberate, însă el a fost achitat pe temeiul că a acţionat fără a avea intenţie directă de a obţine un avantaj injust pentru sine.

Poziţia Guvernului:
Guvernul a negat observaţiile aduse de către reclamant precum că nu a fost citat legal, menționând că reclamantul, în mod repetat a fost citat în instanţă la adresa veche din Focşani, unde fusese expediată şi decizia primei instanţe.
Dovada că reclamantul a cunoscut despre procesul de judecată în privinţa sa, este faptul că avocatul, care reprezenta interesele reclamantului, a depus pe atunci apel împotriva deciziei primei instanţe din 18 mai 2005. În cererea de apel nu era menţionat faptul că reclamantul solicită careva noi documente sau că doreşte să fie prezent la şedinţă. În cererea de apel a fost solicitat doar executarea unui raport de expertiză.

Raţionamentele CEDO:
Curtea reiterează, că nici citaţia, nici spiritul articolului 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu împiedică o persoană de a renunța la propria sa voință liberă, fie în mod expres sau tacit, la dreptul, la garanțiile unui proces echitabil. Cu toate acestea, dacă este să fie eficient în sensul Convenției, atunci renunțarea la dreptul de a lua parte la proces trebuie să fie stabilit într-un mod neechivoc cu prezenţa garanțiilor minime proporționale importanței.
În ceea ce privește întrebarea dacă autoritățile au acționat cu diligență și cu eforturi adecvate suficiente pentru stabilirea locului de trai al reclamantului ca să-l notifice asupra procedurii penale împotriva lui, Curtea notează că rapoartele întocmite în august şi septembrie 2003 dovedesc faptul că, autorităţile de investigare au mers la domiciliul reclamantului de repetate ori. Cu toate acestea, nu există dovezi că reclamantului i-a fost înmânată vreo citație la ultimul său loc de reședință sau la orice altă adresă, după septembrie 2003. Mai mult ca atât, este greu de confirmat faptul că reclamantul a fost informat despre procedura judiciară şi de către soţie, deoarece conform documentelor prezentate reclamantul a divorţat la 20 octombrie 2003. Cu referinţă la faptul că reclamantul a primit notificare oficială asupra iniţierii procedurilor penale sau despre data şedinţei de judecată, se arată că de fiecare dată când ofiţerii de poliţie mergeau la ultimul loc de trai al reclamantului, nu lăsau nici o citaţie sau careva documente.
Curtea consideră că, procedura judiciară în derulare la momentul faptelor a permis Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să emite o nouă hotărâre pe fondul cauzei, chiar și atunci când cauza se examinează în ordine de atac.
În plus, în ceea ce privește argumentul Guvernului că nici reclamantul și nici avocatul nu au solicitat în mod special Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să audieze martori sau pe reclamant, Curtea menţionează că absența reclamantului în fața autorităților de anchetă și primei instanţe, au dat Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie un motiv suficient de puternic pentru a justifica o reexaminare a probelor pe motiv de drept. Curtea reiterează că, instanțele judecătorești naționale sunt obligate să ia măsuri pozitive în acest sens, chiar dacă solicitantul nu le-a solicitat.
CEDO notează că, deși Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie i-a permis reclamantului să facă o declarație la sfârșitul şedinţei, ceea ce ar însemna că reclamantul a dispus de dreptul său în sensul articolului 6 al Convenției, totuşi modul de utilizare a unei astfel oportunităţi nu este suficient pentru a îndeplini prevederile articolului 6 şi astfel, a redus substanțial dreptul la apărare al reclamantului.
Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții în această speță să concluzioneze că instanțele interne nu au respectat cerințele unui proces echitabil.

Decizia CEDO:
Astfel, Curtea constată că a existat o încălcare a articolul 6 § 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Costuri şi cheltuieli:
Curtea i-a acordat domnului Coniac 2400 euro drept pagubă morală şi 3000 euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Hotărârea în original poate fi accesată la:
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-157518

 

Direcţia Drepturile Omului şi Cooperare Externă