La data de 14 aprilie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Morice versus Franţa (cererea nr. 29369/10).

În cazul Morice contra Franței, CEDO a fost chemată să se pronunțe după ce Olivier Morice, unul dintre avocații văduvei judecătorului Borrel, a fost găsit vinovat de justiția franceză pentru afirmațiile făcute în presă cu privire la doi magistrați. Morice a fost condamnat în iulie 2008, la 4000 euro amendă pentru că într-un articol publicat în Le Monde pe 8 septembrie 2000 a pus la îndoială imparțialitatea a doi judecători pe care i-a acuzat de complicitate cu justiția djiboutiană pentru a favoriza teoria sinuciderii judecătorului Borell, care, în opinia avocatului, fusese asasinat. În iunie 2007, procurorul francez a fost de acord, în cele din urmă, cu teza asasinării judecătorului.

Subiectul cererii:

Reclamantul, Olivier Morice, este cetăţean al Franţei născut în 1960 locuitor al or. Paris. El era la acel moment avocatul Dnei Borrel, văduva judecătorului francez Bernard Borrel, al cărui cadavru a fost găsit la data de 19 octombrie 1995, 80 km de la oraşul Djibouti.

Circumstanţele cauzei:

În anul 1997 investigaţia de anchetă în cazul decesului a fost transmisă spre examinare, judecătorilor M. şi L.L.

La data de 21 iunie 2000, Dl Morice şi colegul său au depus cerere de recurs la Curtea de Apel din Paris şi în rezultat a fost anulată decizia judecătorilor M. şi L.L. în care se refuza organizarea reconstituirii la faţa locului în prezenţa părţilor civile, de asemenea în care era stipulat înlăturarea acelor judecători şi transferarea la alt judecător de instrucţie, şi anume la judecătorul P. сare urma să se ocupe de cazul Borrel.

Noul judecător a întocmit un raport la data de 1 august 2000 cu următoarele observaţii: „o înregistrare video efectuată în or. Djibouti, în martie 2000 în timpul unei vizite la fața locului de către cei doi judecători şi experți, nu se afla în dosar şi nu a fost înregistrată ca probă pentru a fi prezentată instanţei. Caseta i-a fost ulterior înmânată, la cererea sa, de către judecătorul M., într-un plic pe care era menţionat numele judecătorului ca destinatar, împreună cu o notă scrisă de mână de Procurorul or. Djibouti. Nota era redactată într-un limbaj informal (folosind exprimarea la persoana a doua) și îi acuza pe dna Borell și pe avocații săi de"orchestrarea manipulării". Nota se încheia cu"Cele mai bune urări, Djama".

Ulterior, într-un articol în ziarul Le Monde, au fost publicate extrase din această scrisoare, în articol fiind incluse și declarațiile avocatului Morice, care îi critica aspru pe judecătorii M. și L.L, acuzându-i în special de o conduită  "complet în contradicție cu principiile de imparțialitate și corectitudine". Articolul de asemenea reflecta procedurile disciplinare împotriva judecătorului M. care erau pendinte în faţa Comisiei Juridice Naţionale. La acel moment se examina o alta cauză disciplinară care avea ca temei, dispariţia documentelor din dosarul Dlui Morice „Scientology”, şi anume dispariţia dosarului „Scientology” din oficiul judecătorului M.   

Articolul cita în întregime și "nota scrisă de mână și pe un ton destul de prietenos" de la procurorul general din Djibouti către judecătorul M., care le-a arătat avocaților "gradul de complicitate între procuror și judecătorii francezi". În articol se mai menționa și faptul că era în curs o procedură disciplinară împotriva judecătorului M., în fața Comisiei Naționale a Serviciului Juridic, în special pentru dispariția unor documente dintr-un alt dosar, denumit "Scientologia".

Printr-o hotărâre din 10 noiembrie 2009, Curtea de Casație a respins recursul avocatului Morice, concluzionând că limitele admisibile libertății de exprimare în criticile aduse judecătorilor au fost depășite.

În plus, compunerea completului de judecată era diferită de cea anunțată anterior părților, fiind prezent şi judecătorul J.M.  Avocatul Morice a acuzat public participarea acestui judecător deoarece, la Adunarea Generală a judecătorilor de la Tribunalul din Paris, din 4 iulie 2000, acesta și-a exprimat sprijinul pentru judecătorul M., în contextul procedurilor disciplinare privind cazul "Scientologia".

În octombrie 2000 judecătorii M. şi L.L. au depus o plângere împotriva Revistei „Le Monde”, şi anume împotriva jurnalistului care a scris articolul şi împotriva dlui Morice, acuzându-i de infracţiunea de defăimare publică a unui funcţionar de stat. Dl Morice a fost găsit vinovat de complicitate de către Curtea de Apel în 2008. În rezultat el a fost obligat să achite o amendă în mărime de 4000 euro, 7500 euro drept pagubă fiecărui judecător, şi să publice un articol de dezminţire în ziarul „ Le Monde”. 

În hotărârea din 10 noiembrie 2009 Curtea de Casaţie a respins cererea depusă de Dl Morice, constatând în special că limitele admisibile ale libertății de exprimare în criticarea acțiunilor judecătorilor au fost depășite.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a observat că în această cauză nu se discută de imparţialitate subiectivă din partea judecătorului M. Examinarea sub aspectul imparţialităţii subiective era necesar pentru a determina dacă circumstanţele cauzei erau de natură să ridice dubii serioase despre imparţialitatea obiectivă a Curţii de Casaţie. Referindu-se la efectul declarațiilor depuse în iulie 2000 de către judecătorul M. care, la acel moment activa  în tribunalul din Paris au subliniat că declarația depusă mulți ani înainte de audiere de către Colegiul Penal, se referea la un alt caz diferit de cel care se afla la examinare și că termenii utilizați reflecta o poziție personală care se refereau numai la condițiile procedurii disciplinare împotriva unui judecător tânăr abia devenit cunoscut. Guvernul a conchis că acele menţiuni care erau limitate în scopul acţiunii şi depuse cu mult timp înainte, nu erau suficiente de a stabili că în calitate de judecător al Curţii de Casaţie, judecătorul M. a dat sau nu a dat dovadă de imparţialitate obiectivă.

Mai mult ca atât, Colegiul Penal a fost alcătuit din zece judecători, care au examinat cazul la acel moment.

Ca urmare, Guvernul a contestat argumentul că ar fi existat încălcarea articolului 6 § 1. Guvernul frabcez a acceptat  şi argumentul că Dl Morice ar fi trebuit să folosească remediile legale disponibile în vederea rezolvării problemelor întîmpinate şi nu prin intermediul presei. 

Curtea a observat însă că hotărîrea Curţii de Apel din Paris dovedeşte că intenţia iniţială a reclamantului Morce a fost de a rezolva problema utilizînd căile de atac disponibile, dar în această cauză Curtea de Apel nu mai era în măsură să examineze astfel de plîngeri, pentru că cauza fusese retrasă de la judecătorii M. şi L.L.

Raţionamentele CEDO:

Curtea a subliniat contextul foarte special al cazului, având în vedere statutul părţilor litigiului: un avocat și un judecător, ambii fiind implicați în etapa de investigare judiciară a doua cazuri de profil înalt: cazul Borrel, în cadrul căruia au fost contestate observațiile reclamantului Morice și cazul "Scientologia", care a dat naștere la remarcile publice ale judecătorului J.M. în sprijinul judecătorului M.

Curtea a constatat că reclamantul Morice a recunoscut că nu a fost dovedit faptul că judecătorul J. M. a afișat vreo prejudecată personală împotriva sa. El a susținut totuși că prezența acestuia în completul de judecată a creat situația care justifică temerile sale privind lipsa de imparțialitate. Curtea a examinat astfel cauza din perspectiva testului imparțialității obiective, adresând lui Morice întrebări dacă îndoielile sale ar putea fi considerate ca fiind justificate în mod obiectiv în circumstanțele cauzei.

Curtea reiterează că imparţialitatea în mod normal rezultă din lipsa prejudiciului bias sau existenţa acestuia care poate fi demonstrat prin diferite căi. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, existența de imparțialitate, în sensul articolului 6 § 1 trebuie să fie determinată în conformitate cu un test subiectiv în care trebuie să se țină seama de

a) convingerea personală și comportamentul unui anumit judecător ;

b)  dacă judecătorul a avut părtinire într-un caz;

c) conform unui test obiectiv, de a verifica dacă tribunalul în sine prin componenţa sa, a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea sa.[1]

d) Curtea a observat că Dl Morice a ajuns la concluzia că nu a fost stabilit că Dl judecător M. a avut motive personale împotriva lui. El menţiona că prezenţa judecătorului M. în completul de judecători a creat situaţia  care justifica temerile  de lipsă de imparţialitate.

e)  În plus, Dl Morice nu a fost informat că judecătorul M. va fi prezent în completul de judecători. Astfel, Curtea susţine că temerile Dlui Morice au fost considerate justificate în mod obiectiv şi astfel a existat încălcarea articolului 6 § 1.

De asemenea, Curtea a constatat că litigiul nu se referă la faptul că hotărârea de condamnare a dlui Morice a constituit o ingerință în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare, așa cum prevede Actul libertăţii presei din 29 iulie 1881, precum și cu scopul de a proteja reputația drepturilor altora.

Curtea a precizat că avocatul "nu este martor exterior responsabil de informarea publicului", dar în aceeași măsură este direct implicat în funcționarea justiției și apărarea clientului. Având în vedere statutul său de avocat și chestiunile de interes public care au fost dezbătute, Morice s-a bazat pe dreptul avocaților de a-și apăra clienții prin intermediul presei.

Reiterând jurisprudența sa, Curtea menţionează că  trebuie făcută o distincție, „dacă avocatul a vorbit în interiorul sau în afara sălii de judecată” , specificând că „observațiile făcute în sala de judecată rămân acolo și astfel se justifică un grad ridicat de toleranță la critică”. În alte contexte, avocații trebuie să evite comentariile care reprezintă un atac personal gratuit, fără o legătură directă cu realitatea cazului. Acestea fiind spuse, în prezenta cauză, Curtea nu vede cum declarațiile lui Morice ar fi putut contribui în mod direct la apărarea clientului său, doamna Borrel, deoarece la vremea publicării articolului, ancheta judiciară fusese deja încredințată altui judecător, care nu a fost criticat.

Curtea a luat în consideraţie susţinerile dlui Morice care aveau bază factuală substanţială, referindu-se la un element important al probei, și anume că înregistrarea video făcută în Djibouti, nu a fost transmisă concomitent cu materialele dosarului către noul judecător de instrucție, care a făcut această menţiune un raportul sau.

Totodată, Curtea consemnează că "este necesar să se păstreze autoritatea puterii judecătorești și  să se asigure respectul reciproc între judecători și avocați".

CEDO a concluzionat că deşi "un avocat nu poate fi asimilat unui ziarist" și nu poate beneficia de aceeași libertate de exprimare, în acest caz  avocatul Olivier Morice a exprimat judecăți de valoare bazate pe fapte "bază facturală suficientă" și a pus în dezbatere chestiuni de interes public privind disfuncționalitățile din sistemul de justiție. Astfel, observaţiile sale nu au depășit limitele dreptului garantat de articolul 10 privind libertatea de exprimare.

Decizia CEDO:

Prin Hotărârea din 11 iulie 2013, Curtea a constatat, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 alin. (1) şi a articolului 10, privind libertatea de exprimare. La această hotărâre sunt anexate opiniile separate a judecătorilor Nicolaou şi Kuris.

Costuri şi cheltuieli:

Curtea susţine că statul respondent este obligat să achite reclamantului suma de 4270 euro drept pagubă materială, 15000 euro – pagubă morală şi 14400 euro pentru costuri şi cheltuieli.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-122787 

 

 

Direcţia Drepturile Omului şi Cooperare Externă