La 28 aprilie 2015, Curtea Europeană a pronunţat hotărârea în cauza Doroşeva vs. Republica Moldova (cererea nr. 39553/12).

Subiectul cererii:

Reclamanta, Ecaterina Doroşeva, este născută în 1978, originară din Chişinău. Aceasta se plânge pe încălcarea drepturilor sale stipulate de către articolul 3 al Convenţie Europene pentru apărarea Drepturile Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Reclamanta susţine că aflându-se în custodia poliţiei în urma reţinerii sale pentru suspiciunile de trafic de substanţe narcotice, ea a fost maltratată.Fiind examinată de către medici, s-a constatat că reclamanta avea numeroase leziuni pe faţă, mâni şi coapse, comoţie şi nasul rupt.

Circumstanţele cauzei:

La 11 noiembrie 2009, la aproximativ la orele 11:30, reclamanta a fost arestată în stradă de poliţişti care purtau haine civile, susţinând că aceasta este suspectă de posesie de droguri. Potrivit reclamantei, în custodia poliţiei a fost maltratată şi a fost ţinută la secţia de poliţie până în dimineaţa următoare. Într-un raport medical emis la 13 noiembrie 2009, medicul legist a constatat că reclamanta a prezentat numeroase vânătăi pe faţă, braţe şi şolduri. La o examinare  mai aprofundată s-a constatat că aceasta avea nasul rupt.

La 15 noiembrie 2009, reclamanta a fost examinată de un neurolog care a stabilit că ea a suferit, de asemenea o  contuzie cerebrală, iar la 14 ianuarie 2010, reclamanta a depus o plângere penală la organele de resort cu privire la maltratarea sa de către poliţie la 11 noiembrie 2009. La 1 aprilie 2010 procuratura sectorului Râşcani, a refuzat să iniţieze proceduri penale pe motiv că nu există temei, bazându-se pe declaraţiile poliţiştilor acuzaţi, care au negat maltratarea reclamantei şi faptul că a existat o posibilitate ca leziunile puteau fi provocate după reţinere.

La 29 noiembrie 2010, Judecătoria sectorului Râşcani a admis recursul reclamantei şi a dispus reexaminarea cauzei. Judecătorul a constatat că ancheta efectuată de către procuratură, a fost superficială şi incompletă.

După redeschiderea anchetei, procuratura a dispus efectuarea unui nou examen medico-legal. Într-un raport din data de 30 decembrie 2010, medicul legist a constatat că, la 13 noiembrie 2009, reclamanta a prezentat numeroase vânătăi pe faţă şi membre, având şi nasul spart. Leziunile reclamantei au fost produse de cel puţin şase lovituri diferite, cu un obiect contondent dur.

La 20 mai 2010 Procuratura sectorului Râşcani a refuzat din nou să iniţieze proceduri penale. De data aceasta procurorul a susţinut că, potrivit verificărilor sale investigaţiile medicale au fost efectuată nu pe 13, ci la 10 noiembrie 2009. În plus, procurorul a constatat o discrepanţă între înregistrările din raportul medico-legal din 13 noiembrie 2009. Această decizie a fost confirmată printr-o decizie a procurorului superior la 26 septembrie 2011 şi de către un judecător de instrucţie din Judecătoria sectorului Râşcani la 1 noiembrie 2011.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a reamintit că, în cauza „Ipati v. Republica Moldova” (nr. 55408/07, 05 februarie 2013), Curtea a respins obiecţia reclamanţilor pe motiv de non epuizarea căilor de atac interne bazate pe eşecul reclamantului de a depune recurs la judecătorul de instrucţie. De asemenea, Guvernul susţine că cererea reclamantei la CEDO trebuie declarată inadmisibilă fiindcă nu a fost respectat termenul de 6 luni în conformitate cu articolul 35 din Convenţia Europeană.

Raţionamentele CEDO:

Curtea Europeană reaminteşte că, în cauza Ipati, CEDO a respins obiecţia Guvernului de non epuizare a căilor de atac, precum că investigaţia a durat peste cinci ani, iar solicitantul a apelat deja la judecătorul de instrucţie de trei ori, fără succes, înainte de a aplica la Curtea Europeană.

După cum a declarat Curtea Europeană în mai multe rânduri, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, cum ar fi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Spre deosebire de majoritatea clauzelor materiale ale Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi 4, articolul 3 nu prevede excepţii şi nici o derogare de la aceasta, chiar şi în cazul unei situaţii de urgenţă publică care ameninţă viaţa unei naţiuni.[1]În cazul în care o persoană este rănită în timpul detenţiei sub controlul poliţiei, orice astfel de leziune va crea o prezumţie puternică că persoana a fost supusă maltratării.[2]  Este de datoria statului să ofere o explicaţie plauzibilă a modului în care au fost cauzate leziunile, neîndeplinirea căreia ridică o problemă clară în temeiul articolului 3 al Convenţiei.[3]

La evaluarea probelor, Curtea a aplicat în general standardul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă".[4] Cu toate acestea, astfel de dovadă poate urma din coexistenţa unor concluzii suficient de puternice, clare şi concordante sau prezumţiei de facto similare necontestate. În cazul în care evenimentele în cauză se află în întregime, sau în mare parte, în cunoaşterea exclusivă a autorităţilor, ca şi în cazul persoanelor în controlul lor în detenţie, prezumţii puternice de fapt vor apărea în ceea ce priveşte leziunile apărute în timpul detenţiei. Într-adevăr, sarcina probei poate fi considerată ca o posibilitate a autorităţilor de a oferi o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare.

Curtea Europeană, reiterează că atunci când o persoană face afirmaţii credibile că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi ai statului, această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală a statului conform articolului 1 al Convenţiei, cere implicit existenţa unei anchete oficială efectivă. Ca şi în cazul unei anchete în temeiul articolului 2, o astfel de investigaţie ar trebui să fie capabilă să ducă la identificarea şi pedepsirea celor responsabili.

Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie deplină. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să facă întotdeauna o încercare serioasă de a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate. Trebuie să ia toate măsurile rezonabile şi disponibile pentru a asigura probe cu privire la incident, inclusiv, inter alia, declaraţiile martorilor oculari şi probele medico-legale. Orice deficienţă în cadrul anchetei care subminează capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile, riscă să nu corespundă acestui standard. Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea notează că reclamanta a prezentat dovezi de numeroase leziuni pe corp după eliberarea ei din detenţie. Deoarece Guvernul nu au furnizat o explicaţie pentru leziunile reclamantului, Curtea conchide că acestea au fost rezultatul relelor tratamente în custodia poliţiei.

Totodată, în ceea ce priveşte investigaţia plângerii de maltratare, Curtea a notat că după primirea plângerii, procuratura nu a întreprins nici un pas decisiv pentru a investiga circumstanţele respective şi s-a mulţumit cu acceptarea, fără nici o rezervă, a declaraţiilor ofiţerilor de poliţie. Mai mult, Curtea notează că procurorii nu au cerut reclamantei să identifice poliţiştii responsabili pentru rele tratamente, să nu mai vorbim de efectuarea unei confruntări între ele. Prin urmare, este imposibil ca Curtea să concluzioneze că o anchetă oficială efectivă a avut loc.

Decizia CEDO:

În urma celor expuse mai sus, Curtea decide în unanimitate că a existat o violare a drepturilor reclamantei stipulate de către articolul 3 al Convenţiei Europene.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul a cerut 20,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral şi 5,100 Euro cu titlu de costuri şi cheltuieli. Curtea a acordat reclamantului 12,000 Euro cu titlu de prejudiciu moral.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-154153

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă