La 24 martie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Zaieţ vs România (cererea nr. 44958/05).

Subiectul cererii:

Reclamanta, Parasca Zaieț, este cetățeană română, născută în 1955 care locuiește în Săvârșin. Parasca Zaieț a fost adoptată la 25 februarie 1972, la vârsta de șaptesprezece, de către o doamnă cu care a locuit timp de opt ani şi care mai avea o fiică adoptată, H.M.

Cazul dat se referă la anularea adopției unei persoane după 31 ani de la adopţia acesteia și 18 de ani de la moartea mamei adoptive, la solicitarea unui alt membru al familiei, la fel adoptat.

Bazându-se în special pe articolul 8 (dreptul la respectarea vieții private și de familie), dna Zaieț a afirmat că anularea adopției a constituit o implicare arbitrară și disproporționată în viața ei de familie, susținând că a locuit împreună cu mama ei adoptiva de la vârsta de nouă ani și că relația lor s-a bazat pe afecțiune, responsabilitate și sprijin reciproc. De asemenea, bazându-se pe articolul 1 din Protocolul adiţional nr.1 (protecția proprietății), reclamanta s-a plâns că, după anularea adopției sale, ea a pierdut titlul de proprietate asupra a cinci hectare de pădure moștenite de la mama ei adoptivă.

Circumstanţele cauzei:

După ce mama lor adoptivă a decedat în 1986, cele două surori au moștenit în comun zece hectare de pădure. Reclamanta Zaieț a înaintat o acțiune în judecată solicitând separarea terenurilor între ea și sora sa, H.M. Pe parcursul procedurii sora reclamantei, H.M., a cerut instanţei anularea adopției surorii, susținând că dna Zaieț, prin adopţie, a urmărit un singur scop – obținerea dreptului de moștenire. La rândul ei, reclamanta Zaieț a susținut că sora sa H.M prin solicitarea respectivă are  intenţia clară să o împiedice în obţinerea dreptului de proprietate asupra părţii de pământ moștenit de la mama adoptivă.

La 7 decembrie 2004 adopţia reclamantei Zaieț a fost declarată nulă, pe motiv că unicul ei scop prin adopţie a fost urmărirea intereselor patrimoniale ale mamei adoptive și ale copilului adoptat. Această hotărâre a fost menținută prin decizia Curții de Apel Suceava, la 15 aprilie 2005.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a solicitat respingerea cererii ca depusă tardiv, pe motiv că reclamanta nu a respectat termenul de șase luni pentru depunerea cererii la Curte, contrar cerinței prevăzută de articolului 35 § 1 al Convenției. Guvernul a argumentat solicitarea prin faptul, că deși reclamanta a expediat prima scrisoare la Curtea Europeană la 12 octombrie 2005, formularul cererii completat corespunzător a fost depus abia la 17 ianuarie 2006, pe când termenul limită de șase luni pentru depunerea cereriia expirat la data de 15 octombrie 2005. De asemenea a menţionat că articolul 8 din Convenție nu a este aplicabil în cazul reclamantei, și a solicitat Curții să respingă acțiunea ca inadmisibilă ratione materiae. În acest sens, Guvernul a susținut că, în speță, relația de familie care urmează să fie protejată în temeiul articolului 8 nu a derivat dintr-o adopție legală și reală.

Raţionamentele CEDO:

Onorata Curte a menţionat, că aceasta cerere a fost prima ocazie în care a trebuit să examineze anularea unei decizii de adopție într-un context în care părintele adoptiv este mort, iar copilul adoptat a ajuns la maturitate.

Curtea a indicat că relațiile dintre un părinte adoptiv și un copil adoptat sunt protejate de articolul 8 al Convenţiei și a observat că anularea adopției reclamantei Zaieț, la 31 de ani după ce a fost adoptată, a constituit o ingerință în viața sa de familie.

 În continuare, CEDO a analizat dacă această ingerință a fost justificată şi pus la îndoială anularea adopţiei de către autoritățile româneşti în aspectul corespunderii cu prevederile legale şi cu scopul legitim urmărit. Curtea nu a găsit nici un argument că H.M. a avut un alt interes în depunerea cererii, decât să primească întreaga moștenire a mamei sale adoptive. Totodată notează, că drept urmare a deciziilor instanțelor naţionale legătură de familie a reclamantei Zaieț cu mama sa decedată a fost afectată și în consecinţă aceasta a pierdut drepturile sale în calitate de moștenitoare.

În ceea ce privește dacă această decizie a autorităților a fost "necesară într-o societate democratică", Curtea a remarcat în primul rând că, chiar presupunând că autorităţile au dispus de o marjă de apreciere în evaluarea necesității aplicării unei astfel de măsuri, anularea adopției reclamantei Zaieț la 31 de ani după ce a fost aprobată, ar fi trebuit să fie susținută de motive relevante și suficiente. Rolul statului a fost, în principiu, de a permite menținerea legăturilor de familie, iar divizarea familiei în cazul de faţă reprezintă o ingerință foarte gravă. În plus, adopţia a fost anulată nu pe motiv că nu-i oferea dnei Zaieț o viață de familie mai bună, ci pentru că dna Zaieţ urmărea extinderea intereselor sale patrimoniale.

În opinia Curții, anularea adopției nu ar trebui să mai fie privită ca o măsură împotriva unui copil adoptat. Ca regulă generală, dispozițiile legale care reglementează adopţia sunt destinate în primul rând pentru beneficiul și protecția copiilor, iar în cazul în care ulterior apar dovezi relevante cu privire la faptul că adopţia s-a bazat pe elemente de probă frauduloase sau înșelătoare, interesele copilului trebuiau să rămână supreme în gestionarea consecințelor faptei ilicite. Având în vedere că decizia de anulare a fost vagă și lipsită de justificare pentru luarea unei astfel de măsuri radicale, Curtea a concluzionat că ingerința în viața de familie a reclamantei Zaieț nu a fost susținută de motive relevante și suficiente, şi ca efect a dus la încălcarea drepturilor garantate de art. 8 al Convenţiei şi de  art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ținând cont de ingerința disproporționată în dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aflate în litigiu.

Decizia CEDO:

Curtea a decis, în unanimitate, că s-a încălcat articolul 8 din Convenţie şi articolul 1 din Primul Protocol adiţional 1 la Convenţie.

Costuri şi cheltuieli:

Curtea a stabilit că România trebuie să-i achite reclamantei Zaieț suma de 30.000 de euro cu titlu de prejudiciu material și moral şi 1.200 de euro cu titlu costuri și cheltuieli.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-153017 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă