La data de 14 aprilie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărârea în cauza Botezatu vs Republica Moldova (cererea nr.17899/08). Cererea a fost depusă la CEDO la data de 21 martie 2008. La data de 10 noiembrie 2008 cererea a fost comunicată Guvernului cu adoptarea unei hotărâri-pilot făcând referire la cauza Olaru şi alţii vs Moldova. 

Subiectul cererii:

Reclamantul s-a născut în 1978 şi este locuitor al or. Băcioi. Reclamantul a invocat că autorităţile naţionale au eşuat de a pune în executare hotărârea din 19 octombrie 2004, bazându-se pe motivul că i-au fost încălcate drepturile sale prevăzute de articolul 6 § 1din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi articolul 1 din Primul Protocolul Adiţional la Convenţie.

Circumstanţele cauzei:

Reclamantul deţine funcţia de ofiţer de poliţie şi la data de 21 iulie 2004 Judecătoria Centru a emis o hotărâre, prin care Consiliul municipal se obligă să ofere în proprietate familiei lui o locuinţă socială.  După comunicarea către Guvern, la data de 2 august 2011, reclamantul a iniţiat proceduri judiciare în conformitate cu Legea nr. 87privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti, conform căreia urmărea executarea hotărârii definitive în favoarea sa şi compensarea prejudiciului moral în sumă de 10 000 Euro şi a prejudiciului material în sumă de 129 100 MDL, dintre care, o parte din sumă era destinată pentru achitarea chiriei care a achitat-o din septembrie 2004 până în decembrie 2011 şi 6500 MDL reprezenta costurile şi cheltuielile în instanţele de judecată. În susţinerea celor invocate reclamantul a prezentat 4 contracte de locaţiune.

Ministerul Finanţelor a contestat în instanţă validitatea acestor contracte, motivând precum că ar fi fictive deoarece locatorul şi reclamantul erau rude, de asemenea, deoarece locatorul nu a solicitat patenta de întreprinzător care ar dovedi scopul de a câștiga venit din chirie, iar contractele nu au fost înregistrate în Registrul bunurilor imobile.

La data de 30 noiembrie 2011, Judecătoria Rîşcani a menţionat în hotărârea sa că a fost încălcat dreptul reclamantului conform articolului 6 din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul 1, rezultând din neexecutarea hotărârii definitive în favoarea acestuia pentru o perioadă de mai bine de 7 ani. Instanţa  a respins argumentele Ministerului de Finanţe, susținând că contractele de locaţiune au fost semnate pentru o perioadă de mai puţin de 3 ani şi, astfel nu sunt subiect pentru înregistrare în Registru după cum este prevăzut în articolul 876 al Codului Civil „contractul de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie întocmit în scris. Contractul de locaţiune a unui bun imobil pe un termen ce depăşeşte 3 ani trebuie înscris în registrul bunurilor imobile. Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ”. 

 La data de 29 februarie 2012 Curtea de Apel Chişinău a admis apelul Ministerului Finanţelor, a anulat decizia primei instante si a adoptat o noua hotarâre prin care s-a constatat încalcarea, doar, a art. 6 din Conventie, din considerentele ca nu a fost executată hotărârea definitiva pentru o perioada de 78 luni, din 11 mai 2008 - 30 noiembrie 2011. Curtea de Apel i-a acordat reclamantului 2270 euro, paguba morala şi 565 euro pentru costrui si cheltuieli. Instanta a respins pretentiile reclamantului cu privire la pagubele materiale, motivând ca contractele de locatiune nu au fost efective sustinând argumentele ministerului.

După lungi dispute, la data de 8 august 2012, Municipalitatea Chişinău i-a oferit reclamantului un bon de repartiţie conform căruia urma să ocupe un apartament nou.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a solicitat Curţii să declare cererea inadmisibilă, deoarece reclamantul a pierdut statutul de victimă după epuizarea remediului prevăzut de Legea nr. 87 din 21.04.2011privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătoreşti.A susţinut că Curtea de Apel a considerat încălcarea doar în privinţa principiului “termenului rezonabil” şi i-a acordat reclamantului suma de 44 965 MDL drept compensaţie pentru prejudiciu moral şi costuri şi cheltuieli, oferind astfel despăgubiri adecvate pentru încălcarea dreptului garantat de Convenție. Cu privire la acest argument al Guvernului reclamantul nu a fost de acord, invocând că, despăgubirile nu au fost oferite în măsură deplină şi astfel el nu şi-a pierdut statutul de victimă.

Curtea reiterează că o decizie sau o măsură favorabilă luată în privinţa reclamantului  nu este suficientă, în principiu, ca să-i priveze statutul de victimă, doar dacă autoritățile naționale au recunoscut expres sau în substanță, oferind  despăgubiri pentru încălcarea prevederilor Convenției.[1]

În speță, este adevărat că Curtea de Apel Chișinău a considerat că a existat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul articolului 6 din Convenţie şi că acestuia i-a fost acordată compensaţie, însă, Curtea constată că problema statutului de victimă al reclamantului în ceea ce privește epuizarea căilor de atac pentru încălcarea dreptului său este indisolubil legat de fondul plângerii.

Reclamantul a susținut că durata procedurii de executare în ceea ce privește hotărârea în favoarea sa nu a îndeplinit cerința ce ţine de “termen rezonabil” și a încălcat astfel drepturile sale în temeiul articolului 6 § 1 și articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție. El s-a plâns că suma compensaţiei acordată de instanțele judecătorești naționale a fost insuficientă, însă Guvernul nu a fost de acord, susținând că aceasta a fost suficientă şi adecvată.

Raţionamentele CEDO:

Întrebarea dacă o persoană poate totuși pretinde a fi victima unei posibile încălcări a Convenției presupune, în esență, o examinare ex post facto de către Curte. Astfel, cum deja Curtea a menţionat şi în alte cazuri care se referă la durata procedurii, întrebarea dacă el sau ea a primit repararea prejudiciului cauzat - comparabilă cu satisfacție echitabilă în conformitate cu dispozițiile articolului 41 din Convenție - este una foarte importantă. În ceea ce privește încălcarea obligației “termen rezonabil”, un aspect suficient care poate înlătura statutul de victimă se referă la suma acordată ca urmare a utilizării căilor de atac interne. Curtea a avut deja ocazia să indice că statutul de victimă depinde de nivelul de compensare acordat la nivel național, pe baza faptelor în legătură cu care el sau ea s-a plâns în fața Curții.[2] ( vezi Scordino v. Italia (no. 1) [GC], nr. 36813/97, §§ 181 şi 202, CEDO 2006‑V).

În cazul Scordino vs Italia, Marea Cameră a statuat că, atunci când se pune în discuţie prevederi ce se referă la “termen rezonabil”, statele contractante aleg să introducă măsuri corective de natură compensatorie, ceea ce ar putea fi mai ușor pentru instanțele judecătorești naționale de a se referi la sumele acordate la nivel intern pentru alte tipuri de pagube - cum ar fi vătămări corporale, pagube în cazurile de defăimare - și să se bazeze pe convingerea lor, chiar dacă are ca rezultat acordarea sumelor care sunt mai mici decât cele stabilite de Curte în cazuri similare. Cu toate acestea, Curtea este obligată să verifice modul în care dreptul intern este interpretat și aplicat şi produce consecințe care să fie în concordanță cu principiile Convenției, astfel cum este interpretat în lumina jurisprudenței Curții.

Curtea notează mai întâi de toate că decizia definitivă şi irevocabilă în favoarea reclamantului din data de 8 august 2012, a intrat în vigoare cu o întârziere de 87 luni.

În ceea ce privește compensațiile materiale, Curtea observă că reclamantul a obținut suma de 2270 Euro cu titlu de prejudiciu moral, dar nu a putut obține nici o compensație cu titlu de prejudiciu material. Reclamantul a prezentat instanțelor (contractele de închiriere și chitanțele), potrivit cărora el a achitat suma de 7.500 Euro pentru închiriere în perioada septembrie 2004- decembrie 2011. Instanța naţională, însă, a respins pretențiile sale, considerându-le ca nefondate. Mai mult ca atât, Curtea observă similitudini între acest caz şi cauza Prodan vs Republica Moldova, şi consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca rezultat al lipsei de control asupra bunurilor sale și refuzul de a avea posibilitatea de se folosi şi se bucura de locuința socială acordată conform unei hotărâri definitive. Aceste pierderi au fost suferite ca urmare a neexecutării unei hotărâri judecătorești definitive pentru o perioadă de 87 luni. Prin urmare, având în vedere jurisprudența Curții, este evident eșecul instanțelor naționale de a acorda compensații cu acest titlu.

Astfel, Curtea nu este de acord cu argumentele Guvernului.

Din aceste motive, și în contextul jurisprudența sale constante, Curtea consideră că, în speță - neexecutarea hotărârii judecătorești în favoarea reclamantului pentru o perioadă de 87 luni - constituie o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție și a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Decizia CEDO:

Curtea, în unanimitate, a statuat încălcarea articolului 6 § 1 și articolul 1 din Protocolul 1 la Convenție.

Costuri şi cheltuieli:

Curtea a considerat că statul respondent este obligat să achite reclamantului sumele de 9 461 Euro ca prejudiciu material, 1 300 Euro drept prejudiciu moral şi 112 Euro pentru costuri şi cheltuieli.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-153767

Direcţia Drepturile Omului şi Cooperare Externă