La data de 27 ianuarie, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Kincses vs Ungaria, (cererea nr. 66232/10).

Subiectul cererii:

Reclamantul, István Kincses, este cetăţean ungar, născut la 1960 şi este locuitor al oraşului Debrecen, Ungaria. Cazul se referă la plângerea depusă de către reclamant în faţa instanţei europene, în care susţine că i-au fost lezate drepturile conform articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenţia pentru apărarea drepturile omului şi a libertăţilor fundamentale. Reclamantul susţine că a fost nedreptăţit de către autorităţile de drept ungare, atunci când a fost sancţionat de către instanţa supremă pentru declaraţiile sale în adresa unor judecători, astfel limitându-i-se dreptul la libertatea de exprimare. De asemenea, reclamantul s-a plâns de încălcarea dreptului său garantat de articolul 6 §1  (dreptul la un proces echitabil) din Convenţie.

Circumstanţele cauzei:

Reclamantul, la momentul faptelor, era avocat şi reprezentant legal al unei asociaţii de vânători, dosarul fiind în examinare la Judecătoria sectorului Battonya. La 19 martie 2003, reclamantul a depus o cerere de apel împotriva hotărârii primei instanţe solicitând, de asemenea,  să se iniţieze proceduri în vederea examinării competenţei judecătorului de primă instanţă.

Vicepreşedintele Tribunalului  Regional al judeţului Békés  a  propus Baroului de avocaţi să iniţieze procedurii disciplinare împotriva avocatului.

La 11 aprilie 2003, preşedintele Baroului Szeged a informat reclamantul cu privire la deschiderea unei proceduri disciplinare în privinţa sa. La 24 aprilie 2003, reclamantul a prezentat observaţiile sale, contestând deschiderea procedurii disciplinare.

Comisia disciplinară a Baroului Szeged a instrumentat cazul şi la 10 iunie 2004, reclamantul a fost amendat cu 300.000 de forinţi (HUF) (aproximativ 1.000 de euro (EUR)) pentru  comiterea unei abateri disciplinară grave. Reclamantul a depus recurs la 5 noiembrie 2004,  însă Consiliul disciplinar a menţinut decizia. Reclamantul a solicitat  controlul jurisdicţional.

La 19 septembrie 2006, Curtea Regională din Budapesta a retrimis cauza la instanţele disciplinare, în principal din motivele nerespectării procedurii.

În cadrul procedurii disciplinare reluate, la 11 aprilie 2008, Comisia de disciplină a amendat reclamantul cu 170.000 HUF (570 de euro) pentru că ar fi comis o abatere disciplinară deliberată.

La 3 noiembrie 2008, Consiliul de disciplină al Asociaţiei Barourilor a admis această decizie, susţinând poziţia primei instanţe a Comisiei de disciplină, argumentând că tonul şi limbajul reclamantului utilizate în declaraţii au fost recunoscute ca fiind inacceptabile şi a prejudiciat reputaţia avocaţilor.

La 2 iunie 2009, Tribunalul Regional din Budapesta a respins acţiunea reclamantului în care acesta  contestă sancţiunea disciplinară. Instanţa nu a fost de acord cu afirmaţia reclamantului, precum că în declaraţiile contestate el a exercitat numai drepturile sale procedurale, prin care a cerut excluderea judecătorului pe motive de părtinire.

La 20 aprilie 2010, Curtea Supremă de Justiţie a respins cererea reclamantului cu privire la reexaminarea cazului. Instanţa Supremă a respins argumentul reclamantului în care acesta susţinea că măsura disciplinară  ce i-a fost aplicată a reprezentat o încălcare a dreptului său, având dreptul în calitatea sa de avocat, să înainteze o propunere de recuzare a judecătorului pe motiv de imparţialitate.

Reiterând constatările Curţii Regionale, Curtea Supremă de Justiţie a hotărât că, contrar argumentelor reclamantului în cererea sa de recuzare a judecătorului, nu a existat temei de a solicita aplicarea unei astfel de măsuri, iar cererea reclamantului ar putea fi interpretată drept un proces de iniţiere a procedurilor privind competenţa profesională a judecătorului.  Totodată a concretizat, că motivul pentru care reclamatul a fost supus  măsurii disciplinare, nu a fost însăşi cererea de recuzare a judecătorului, dar modalitatea de a se exprima .

Reclamantul s-a plâns în faţa CEDO că dreptul său de a se exprima în mod liber, în calitatea sa de avocat, a fost încălcat în baza articolului 6 §1, 10, 13 şi 17 din Convenţie.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a admis faptul că impunerea unei amenzi pentru o abatere disciplinară reprezintă o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare a reclamantului. Cu toate acestea, Guvernul susţine că ingerinţa a fost în conformitate cu legislaţia naţională în vigoare, ce avea menirea de a menţine autoritatea puterii judecătoreşti, urmărind un scop legitim şi fiind necesară într-o societate democratică.

De asemenea, Guvernul a considerat că ingerinţa a fost proporţională cu obiectivul său, din următoarele motive: instanţele judecătoreşti naţionale au rezolvat conflictul dintre dreptul reclamantului la libertatea de exprimare şi protecţia demnităţii instanţei prin echilibrarea intereselor relevante în cauza dată, într-un mod compatibil cu principiile enunţate în articolul 10 al Convenţiei. Potrivit Guvernului, reclamantul a depăşit limitele libertăţii de exprimare prin utilizarea unui ton şi a unui limbaj lipsit de respect pentru demnitatea instanţei, făcând trimitere la inaptitudinile profesionale ale judecătorului. În opinia Guvernului, declaraţiile reclamantului au sugerat că instanţa, ca întreg, a asistat la eludarea legii.

De asemenea, Guvernul a susţinut că reclamantul ar fi putut utiliza o altă modalitate de a-şi exprima nemulţumirea.

Guvernul a afirmat, în continuare, că natura şi gravitatea sancţiunii aplicate a fost un factor care trebuie luat în considerare în evaluarea proporţionalităţii ingerinţei. În speţă, reclamantul este sancţionat cu o amendă de 170.000 HUF, o sumă care nu poate fi considerată disproporţionată.

Raţionamentele Curţii:

Curtea reiterează că articolul 10 este aplicabil nu doar la capitolul "informaţie" sau "idei" care sunt primite favorabil sau considerate ca inofensive sau ca o chestiune de indiferenţă, dar şi celor care ofensează, şochează sau deranjează. Mai mult, libertatea de exprimare protejează nu numai substanţa ideilor şi a informaţiilor exprimate, ci şi forma în care acestea sunt transmise.

Nu se contestă între părţi - şi Curtea nu vede nici un motiv pentru a considera altfel - că „rafinarea” exprimării reclamantului reprezintă o abatere disciplinară ridicându-se la o ingerinţă în libertatea de exprimare, garantată de articolul 10 § 1 al Convenţiei.

Curtea notează că libertatea de exprimare este supusă unor excepţii prevăzute la articolul 10 §2 din Convenţie. Se observă că ingerinţa în libertatea de exprimare a reclamantului s-a bazat pe secţiunile 37 litera (a) şi 38 din Legea nr. XI din 1998, astfel fiind "prevăzută de lege". Mai mult decât atât, este cert că aceasta a urmărit scopul legitim de menţinere a autorităţii puterii judecătoreşti, în sensul articolului 10 §2.

Prin urmare, singura întrebare de competenţa Curţii este să stabilească dacă a existat o ingerinţă "necesară într-o societate democratică". Procedând astfel, Curtea trebuie să stabilească dacă autorităţile naţionale au aplicat standardele în conformitate cu principiile enunţate în articolul 10, bazându-se pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante, şi a unui echilibru just -  pe de o parte, necesitatea de a proteja autoritatea sistemului judiciar şi, pe de altă parte, protecţia libertăţii de exprimare a reclamantului.

Potrivit unei jurisprudenţe consacrate a Curţii, adjectivul "necesar", în sensul articolului 10 § 2, presupune existenţa unei "necesităţi sociale imperioase". Statele contractante au o anumită marjă de apreciere în a aprecia dacă există o astfel de necesitate, dar merg mână în mână cu un control european, cuprinzând atât legislaţia, cât şi deciziile aplicabile acesteia.

Curtea reiterează, de asemenea, că în fraza "autoritatea puterii judecătoreşti" include, în special, ideea că instanţele sunt acceptate de publicul larg ca fiind, un forum adecvat pentru constatarea drepturilor şi obligaţiilor legale în raport cu acesta; în plus, publicul larg are respect şi încredere în capacitatea instanţelor de a îndeplini această funcţie.

Activitatea instanţelor, care reprezintă garanţii ai justiţiei şi care au un rol fundamental într-un stat guvernat de lege, trebuie să se bucure de încrederea publicului. Prin urmare, instanţele ar trebui să fie protejate împotriva atacurilor nefondate. Cu toate acestea, instanţele judecătoreşti, ca şi alte instituţii publice, nu sunt imune la critică şi control. Părţile au cu siguranţă dreptul de a comenta cu privire la înfăptuirea justiţiei în scopul de a proteja drepturile lor, însă critica lor nu trebuie să depăşească anumite limite. În special, trebuie să se facă o distincţie clară între critică şi insultă.

Revenind la faptele prezentei cauze, Curtea notează că, în decizia din 2 iunie 2009, Tribunalul Regional din Budapesta a constatat că declaraţiile reclamantului au reprezentat o insultă atât în adresa judecătorului, cât şi a instanţei de judecată ca instituţie. Această concluzie a fost confirmată de Curtea Supremă de Justiţie în decizia din 20 aprilie 2010, adăugând că măsura disciplinară justifică motivul de începere a unui proces disciplinar împotriva reprezentantului vizat.

Curtea reaminteşte, în acest context, că în timp ce avocaţii au cu siguranţă dreptul de a comenta în public înfăptuirea actului de justiţie, critica lor nu trebuie să depăşească anumite limite. În această privinţă, trebuie să se ţină seama de necesitatea de a găsi un echilibru corect între diferitele interese implicate, care includ dreptul publicului de a primi informaţii.

În speţă, reclamantul a acţionat în calitate de reprezentant legal al unui client în cadrul unei proceduri civile. În observaţiile scrise pe care le-a pregătit, reclamantul a acuzat judecătorul şedinţei de incompetenţă profesională. Rezultă că, printre circumstanţele cauzei, cerinţa de protecţie a interesului unei bune administrări a justiţiei şi demnitatea profesiei de avocat nu poate fi comparat cu interesul dezbaterilor.

Având în vedere circumstanţele contestate, Curtea consideră decizia instanţelor naţionale,  una raţională. Curtea observă că în cursul procedurilor disciplinare, care nu au fost făcute publice, reclamantul a fost pur şi simplu amendat, şi  nu excesiv.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că motivele invocate de Colegiul disciplinar şi instanţele naţionale au fost suficiente şi pertinente pentru a justifica ingerinţa, şi că sancţiunea aplicată reclamantului nu a fost disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit. Ingerinţa poate fi astfel, în mod rezonabil, considerată necesară într-o societate democratică pentru a proteja sistemul judiciar, în sensul articolului 10 § 2.

Prin urmare, nu a existat o violare a articolului 10 al Convenţiei.

De asemenea, reclamantul s-a plâns în faţa CEDO pe durata procedurii care, susţine el, a fost incompatibilă cu "termenul rezonabil" stipulat în articolul 6 al Convenţiei.

Guvernul nu a contestat acest argument.

Curtea Europeană specifică, că trebuie luată în considerare perioada de la 24 aprilie 2003, când reclamantul a contestat iniţierea procedurii disciplinare până la 20 aprilie 2010, când Curtea Supremă a emis o decizie finală. Perioada a durat astfel aproximativ şapte ani. Tocmai de aceea, având în vedere cele sus-menţionate, Curtea constată că plângerea, sub aspectul încălcării articolului 6 din Convenţie, trebuie declarată admisibilă.

Ținând cont de jurisprudenţa constantă, stabilită în cazuri care ridică probleme similare cu cea din prezenta cerere privind încălcarea art. 6 §1 din Convenţie, reiterează că durata rezonabilă a procedurii trebuie examinată în lumina circumstanţelor fiecărei cauze, axându-se pe următoarele criterii: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi a autorităţilor competente, şi care a fost  miza pentru reclamant în litigiu.

Cu referire la prezenta cauză, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat nici un fapt sau argument convingător pentru a se ajunge la o altă concluzie şi astfel constată că, durata procedurii a fost excesivă şi nu a reuşit să îndeplinească cerinţa "termenului rezonabil".

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenţiei.

Decizia CEDO:

În urma celor expuse mai sus, Curtea decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 §1 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Totodată, în urma examinării cauzei sub aspectul încălcării dreptului la libera exprimare conform art. 10 din Convenţie invocat de reclamant, Curtea constată, în unanimitate, că nu a existat o violare a articolului 10 din Convenţie.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul a pretins suma de 4.241 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi 10.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral.

Curtea reiterează că a constatat o încălcare în ceea ce priveşte durata procedurii şi ca urmare a încălcării drepturilor sale în temeiul articolului 6 §1 al Convenţiei şi pe baza echităţii, consideră că reclamantul a suferit unele prejudicii morale şi acordă reclamantului suma de 1,500 euro.

Reclamantul a solicitat, de asemenea, suma de 1.073 de euro pentru costuri şi cheltuieli suportate exclusiv în faţa instanţelor interne.

Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamantul are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care acesta demonstrează că cheltuielile au fost suportate  în mod rezonabil ca şi cuantum. În speţă, Curtea constată că cheltuielile efectuate în cadrul procedurii interne nu au nici o relevanţă cu constatarea unei violări a articolului 6 §1. În plus, Curtea observă că reclamantul nu a fost reprezentat de un avocat în cadrul procedurii în faţa Curţii şi nu a depus toate pretenţiile în conformitate cu procedurile Convenţiei. În consecinţă, Curtea decide neacordarea sumei pretinse, pe motiv de nejustificare a cheltuielilor.

 

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-150673 

 

 

Direcţia Drepturilor Omului şi Cooperare Externă