La data de 15 ianuarie 2015, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărîrea în cauza Malmberg ş.a vs Federaţia Rusă (nr. cererilor 23045/05, 21236/09, 17759/10 şi 48402/10).

Subiectul cererii:

La originea cauzei stau patru cereri (nr. 23045/05, 21236/09, 17759/10 și 48402/10) împotriva Federației Ruse depuse la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția") de către patru cetățeni ruși, Dna Mariya Gennadyevna Shelkova, Dl Mikhaydar Ayseyevich Tazikov, Dna Olga Ivanovna Shevchenok și Dna Marina Fedorovna Surkova ("reclamanții"), la data de 3 mai 2005, 2 aprilie 2009, 17 februarie 2010 și 27 iulie 2010. La data de 26 martie 2009, primul reclamant Mariza Gennadzevna Shelkova a informat Curtea că şi-a schimbat numele de familie,  şi anume Shelkova  a fost modificat în Malmberg. În această speţă, reclamanții au susţinut că le-au fost încălcate drepturile fundamentale prevăzute de  articolul 6 § 1 din Convenție invocînd că hotărârile pronunţate în cauzele civile nu a fost pronunțate în mod public şi într-un termen rezonabil.

Circumstanţele cauzei:

Cererea Dnei Malmberg

Reclamanta s-a născut în anul 1957 și locuiește în Sankt Petersburg. În anul 1998, dna  a procurat un apartament în baza unui contract de vînzare-cumpărare, însă ulterior se afla într-un litigiu cu vînzătorul asupra aceluiaşi apartament. Conform contractului, dna era obligată să achite suma de 26500 dolari (USD) în două tranșe: jumătate din preț la semnarea contractului, iar restul urma să achite înainte de data de 2 ianuarie 1999. Vânzătorul era obligat să elibereze apartamentul la momentul achitării definitive. Reclamanta a plătit suma de 13250 USD la momentul semnării contractului. Mai tîrziu dna a achitat 6155 de dolari în 2001, dar niciodată nu a plătit suma restantă. Vânzătorul a fost evacuat din apartament în anul 2004. Interesul reclamantei pentru neachitarea sumei restante rezidă în faptul că vînzătorul a continuat să locuiască în apartament pînă în anul 2004 şi astfel ea consideră că suma restantă nu mai este necesară de a fi achitată.

La şedinţa publică din 17 martie 2004, în prezența reprezentantului reclamantului și a pîrîtului, Judecătoria Vasileostrovskiy din St Petersburg a pronunţat decizia parţial în favoarea pîrîtului prin obligarea în achitarea de către reclamant a sumei de 13250 USD la o rată anuală de 12% pentru perioada de la 2 ianuarie 1999 și până la data la care ea a intrat în posesia apartamentului - anul 2014, și a respins restul pretențiilor sale. Reclamanta a luat cunoştinţă doar cu dispozitivul hotărârii sale. Ulterior ea a depus apel la Curtea de Apel şi instanţa, prin decizia sa, a anulat parţial hotărârea judecătorească emisă de instanţa de fond și a respins pretențiile reclamantei, având în vedere propriul ei eșec în neachitarea preţului integral apartamentului. Astfel, Curtea de Apel a pronunţat doar dispozitivul hotărîrii sale, însă reclamanta a primit copia deciziei motivate a Curţii de Apel la data de 17 ianuarie 2005.

Cererea Dlui Tazikov

Reclamantul s-a născut în 1957 și locuiește în Ulyanovsk. O persoană fizică a depus o acțiune împotriva reclamantului, prin care solicita recuperarea unei datorii în sumă de 1 116 619 ruble rusești (RUB). La şedinţa publică din 13 octombrie 2008, Judecătoria Leninskiy a examinat cazul în prezența părţilor. Instanţa de fond prin hotărîrea sa a dispus ca reclamantul să plătească valoarea datoriei în întregime. La şedinţă, Judecătoria de sector a citit doar dispozitivul hotărîrii, însă hotărîrea motivată a fost expediată mai tîrziu prin Oficiul Potal. Ulterior, reclamantul a depus apel la Curtea de Apel şi la data de 25 noiembrie 2008 a respins apelul reclamantului şi a menţinut hotărîrea primei instanţe. Reclamantul a invocat încălcarea dreptului său pe motiv că nu a fost adus la cunoştinţă hotărîrea integrală la momenzul pronunţării deciziei.

Cererea DluiShevchenok

Reclamantul s-a născut în 1958 și locuiește în Tyumeni. Primăria oraşului a depus o acţiune împotriva reclamantului pentru recuperare a sumei invocînd acţiunea de "îmbogățire fără justă cauză", în valoare de RUB 175,276,40 ca rezultat al utilizării terenului urban pe o durată de doi ani. La şedinţa publică din 26 iunie 2009 Judecătoria a examinat cauza şi a dispus ca reclamantul să ramburseze suma, precum și cheltuielile de judecată. Instanţa de fond a pronunţat doar dispozitivul hotărîrii. La data de 2 iulie 2009 reclamantul a primit hotărîrea motivată, ceea ce rezultă că a primit 7 zile mai tîrziu însă legislaţia internă a Federaţie Ruse prevede în Codul de Procedură Civilă doar 5 zile. Ulterior reclamantul a depus apel împotriva hotărîrii. La data de 18 august 2009 Curtea de Apel a respins apelul reclamantului şi a menţinut în vigoare hotărîrea primei instanţe respingînd temeiul argumentul reclamantului precum că hotărîrea nu a fost publică precum este prevăzut în articolul 6 § 1 din Convenție, motivînd că Judecătoria a citit dispozitivul hotărârii sale în cadrul ședinței și pregătit hotărârea motivată în termen doar de cinci zile după pronunţarea dispozitivului în şedinţa de judecată.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susținut că instanțele naţionale în cadrul procedurilor civile înaintate de către reclamanţi au acționat în conformitate cu dreptul intern al Federaţiei Ruse, care la data examinării cauzei nu prevedea publicarea obligatorie a hotărârilor judecătorești sau de a face copii ale acestora la cererea altor persoane decât a participanților la proces. Această problemă a fost déjà examinată de către Curtea Europeană în hotărârea sa în cauza de Ryakib Biryukov c. Rusiei (nr. 14810/02, CEDO 2008). Guvernul a recunoscut că constatările Curții în această hotărâre sunt aplicabile şi în prezentele cauze.

Guvernul a mai afirmat că, în urma adoptării Legii nr. 262-FZ, care prevedea publicarea obligatorie a hotărârilor judecătorești pe pagina web a instanţei, cerință prevăzută în articolul 6 § 1 din Convenție, şi anume ca hotărârile să fie pronunțate în mod public, a fost respectată. Autoritățile au luat măsuri pentru a preveni astfel de încălcări, precum a fost menţionat în hotărârea Ryakib Biryukov. Guvernul a susținut că nu ar trebui să fie tras la răspundere pentru neîndeplinirea cerinței ca hotărârile să fie pronunțate în mod public şi în cazurile reclamanților. Guvernul a ajuns la concluzia că cererile ar trebui să fie declarate inadmisibile ca vădit nefondate.

Raţionamentele CEDO:

Curtea notează că cererile sunt declarate admisibile.

Curtea a constatat deja o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție de către Federaţia Rusă pe motivul lipsei de acces a publicului la o hotărâre motivată într-un proces civil în care doar dispozitivul hotărârii a fost citit în ședință public, iar textul integral al hotărârii a fost redactat mai târziu[1].

Guvernul a susținut că dreptul intern care era în vigoare la acel moment nu a prevăzut publicarea obligatorie a hotărârilor judecătorești pentru a fi accesibile publicului. Guvernul a recunoscut că constatarea Curții în hotărârea Ryakib Biryukov a fost, prin urmare, aplicabilă şi în cauzele de faţă. Curtea nu vede nici un motiv de a nu fi de acord cu poziţia Guvernului. Se concluzionează că, întrucât nu au existat alte mijloace de asigurare a publicității hotărîrii altele decât prin citirea hotărîrii în ședință public doar a dispozitivului, hotărârile instanțelor menționate mai sus au rămas după părerea Curţii Europene inaccesibile publicului. Posibilitatea de a acorda celor ale căror drepturile și interesele legitime le-au fost încălcate acces la hotărâri a fost insuficient pentru a se conforma cerinței de a fi pronunţate în mod public.

În ceea ce privește argumentul Guvernului că Legea nr. 262-FZ care prevede publicarea obligatorie a hotărârilor judecătorești pe internet, Curtea constată că evenimentele care au fost invocate în speță, au avut loc înainte ca această lege să intre în vigoare[2]

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că obiectul urmărit de articolul 6 § 1 din acest context, și anume, pentru a supraveghea controlul sistemului judiciar de către public, în vederea garantării dreptului la un proces echitabil, nu a fost respectat în aceste spețe. Raționamentul instanței, care ar fi explicat de ce pretențiile reclamanților au fost respinse, a fost inaccesibil pentru public. Drept urmare, a existat o violare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Decizia CEDO:

Curtea, în unanimitate, a hotărît că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.

Costuri şi cheltuieli:

Curtea, de asemenea a hotărît să achite în privinţa dnei Malmberg 13 EUR cu titlu de costuri și cheltuieli. În ce priveşte dl Shevcenok 358 EUR (358 de euro) cu titlu de costuri și cheltuieli.

Hotărîrea în original poate fi accestă la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-150321

Direcţia Drepturile Omului şi Cooperare Externă