La data de 2 decembrie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Urechean şi Pavlicenco vs. Republica Moldova, (cererea nr. 27756/05 şi 41219/07).

Subiectul cererii:

Reclamanţii, Pavlicenco Vitalia născută în 1950 şi Urechean Serafim născut în 1953, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova şi locuiesc în mun. Chişinău. Ambii reclamanţi, au înaintat acţiune în instanţele judecătoreşti naţionale împotriva preşedintelui Republicii Moldova, V. Voronin, pentru declarațiile defăimătoare în cadrul interviurilor televizate din 2004 şi 2007.

Reclamanţii au depus o cerere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că le-au fost lezate drepturile fundamentale stipulate de articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil).

Având în vedere că ambele cereri au avut acelaşi obiect – imunitatea prezidențială în cauzele cu privire la defaimare, Curtea Europeană a considerat oportun conexarea acestora.

 Circumstanţele cauzei:

Ambii reclamanţi au fost politicieni la momentul evenimentelor. Primul reclamant Serafim Urechean a fost primar al municipiului Chişinău şi liderul unui partid politic de opoziţie. Al doilea reclamant, Vitalia Pavlicenco a fost deputat al Parlamentului Republicii Moldova şi membru al unui partid de opoziţie.

În noiembrie 2004, preşedintele ţării în perioada de referinţă, V. Voronin, a declarat în cadrul unei emisiuni televizate difuzată în direct, precum că reclamantul Urechean „a creat în capitală o corupţie puternică şi un sistem mafiot”. Acţiunea judiciară privind defăimarea reclamantului împotriva lui Voronin a fost scoasă de pe rol prin hotărârea Judecătoriei Centru din 11 ianuarie 2005 şi menţinută prin decizia Curţii de Apel Chişinău din 3 februarie 2005. Instanţele au decis că  preşedintele pe  atunci, Vladimir Voronin avea imunitate şi nu putea fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului.  

În cazul reclamantei Vitalia Pavlicenco, în  2007, preşedintele Vladimir Voronin, a declarat, la fel, în cadrul unei emisiuni televizate, că reclamanta a fost membru al Partidului Comunist şi al KGB-ului în perioada sovietică. Cererea de chemare în judecată privind defăimarea înaintată de către reclamantă, a fost scoasă de pe rol pe acelaşi motiv ca şi în cazul reclamantului Urechean.

Reclamanții au adus exemplu în cererea sa că, anterior, instanţele judecătoreşti au examinat o cauză asemănătoare în care un om de afaceri a intentat o acţiune de defăimare contra unui lider din opoziţia parlamentară în contextul unor afirmaţii publicate într-un ziar. În acea cauză, instanţele au decis că pârâtul nu putea să beneficieze de imunitatea sa parlamentară, deoarece afirmaţiile publicate în ziar nu au fost efectuate în cadrul exercitării mandatului său parlamentar.

Ambii reclamanţi, susţin că articolul 81§2 din Constituţie, se referă la imunitatea preşedintelui cu privire la opiniile exprimate de el în cadrul exercitării mandatului, dar nu şi la declaraţiile de fapt. Mai mult decât atât, ei au susţinut că declaraţiile făcute de Preşedinte nu au legătură cu exercitarea funcţiei sale oficiale, şi că instanţa de fond nu a stabilit această latură. În susţinerea acestui argument, al doilea reclamant Pavlicenco Vitalia a notat atribuţiile Preşedintelui statului enumerate în Constituţia Republicii Moldova în domenii importante cum ar fi politica externă, apărarea ţării, funcţionarea parlamentului etc.

De asemenea, al doilea reclamant Pavlicenco a subliniat că acuzaţia adusă precum că a aparţinut KGB a fost foarte ofensivă şi a fost făcută de către o persoană foarte importantă în stat, în cadrul unei emisiuni prime-time la un canal cu acoperire naţională. Chiar daca se admit circumstanţele că preşedintele statului a participat în cadrul unei emisiuni televizate unde au fost discutate diverse probleme ale societăţii, acuzaţiile defăimătoare făcute împotriva ei nu puteau fi considerate parte din atribuţiile acestuia.

Ambii reclamanţi s-au plâns că decizia primei instanţe a limitat în mod nejustificat dreptul de acces la o instanţă cu încălcarea normelor constituţionale şi a articolului 6 din Convenţia Europeană.

În faţa Curţii Europene, reclamanţii au pretins violarea dreptului prevăzut de art. 6 § 1 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pe motiv că nu a avut acces la un tribunal.

 

Poziţia Guvernului:

Guvernul a declarat că, în primul rând, reclamanţii nu au epuizat toate căile de atac interne disponibile şi a susţinut că ar fi trebuit să solicite Curţii Constituţionale interpretarea articolului 81§2 din Constituţie. Primul reclamant, în funcţia sa de primar, nefiind subiect cu drept de sesizare al Curţii Constituţionale, ar fi putut solicita instanţei de judecată iniţierea procedurii excepţiei de neconstituţionalitate, iar al doilea reclamant, în calitatea sa de deputat, ar fi putut să aplice personal la Curtea Constituţională.

Reclamanţii nu au fost de acord cu poziţia Guvernului, argumentând că nu a fost nevoie pentru ca Curtea Constituţională să interpreteze articolul 81 din Constituţie, întrucât acesta a fost deja interpretat prin articolul 71, o dispoziţie a acestuia face referire la imunitatea parlamentară şi are un conţinut identic cu cel al articolului 81.

Raţionamentele CEDO:

Dreptul de acces la un tribunal garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări ce sunt permise de însăşi natura sa şi face parte dintr-o reglementare din partea statului. În acest sens, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, deşi decizia finală cu privire la respectarea cerinţelor Convenţiei îi revine Curţii. Statul trebuie să  se asigure că normă care limitează acest drept, nu va restrânge sau  reduce accesul lăsat individului într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului. Mai mult decât atât, o limitare nu va fi compatibilă cu articolul 6 §1 în cazul în care nu urmăreşte un scop legitim şi dacă nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit. Dreptul de acces la un tribunal este nul doar atunci când normele încetează să servească obiectivele securităţii juridice şi buna administrare a justiţiei, şi formează un fel de barieră.

În cadrul subiectului ce ţine de imunitate funcţională, atunci când un stat oferă imunitate unor categorii de persoane ce deţin funcții de demnitate publică, protecţia drepturilor fundamentale poate fi afectată. Asta nu înseamnă, însă, că imunitatea respectivă poate fi considerată, în principiu, ca o restricţie disproporţionată dreptului de acces la o instanţă, prevăzute în articolul 6 §1 al Convenţiei.

Curtea a recunoscut deja că în practica, statele în general concep o astfel de reglementare pentru a conferi diferite grade de imunitate funcţională demnitarilor şi care are drept scop obiectiv legitim de a proteja libertatea de exprimare în timpul exercitării mandatului şi menţinerea separării puterilor în stat.

Curtea a remarcat, de asemenea că reglementarea cu privire la imunitatea funcţională, a fost dominată de domeniul dreptului parlamentar, în care există o marjă largă de apreciere. În aceste condiţii, crearea unor excepţii, a cărei aplicare depinde de faptele individuale ale unui caz particular, ar submina scopul legitim urmărit.

Cu toate acestea, din punct de vedere al compatibilităţii sale cu Convenţia, reglementarea juridică trebuie concepută pentru a nu prejudicia dreptul niciunui participant. Într-adevăr, lipsa unei legături clare, solicită Curţii să adopte o interpretare restrictivă a noţiunii de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele folosite.

Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea notează că nu contestă existenţa unei limitări a dreptului reclamanţilor la accesul la un tribunal ca urmare a refuzului instanţelor judecătoreşti naţionale de a examina pretenţiile fondului acţiuni de defăimare. În mod similar, părţile au convenit că limitarea dreptului lor a fost prevăzută de lege şi a urmărit un scop legitim. Totodată, reclamanţii au considerat că imunitatea de care beneficiază un preşedinte al statului ar trebui să fie mai îngustă, pe când Guvernul a susţinut contrariul. Curtea Europeană, de partea sa, nu poate accepta oricare din aceste poziţii şi examinează, la fel ca în cazurile cu privire la imunitate, circumstanţele cauzei din perspectiva unui echilibru just între interesul public de a proteja dreptul preşedintelui statului la exprimarea opiniilor în exercitarea mandatului şi a reclamanţilor de a avea acces la o instanţă.

Curtea notează că potrivit Constituţiei, preşedintele ţării se bucură de imunitate. Cu toate acestea, în măsura în care opiniile sale îngrijorează, imunitatea sa nu este absolută: se extinde doar în ceea ce priveşte opiniile exprimate "în exercitarea mandatului său".

În acest sens, Curtea observă că excluderea procedurilor de examinare a acţiunii de defăimare împotriva preşedintelui, constituie o excepţie de răspundere civilă pentru opiniile defăimătoare sau insultătoare în cazurile în care preşedintele acţionează în exercitarea mandatului său.

Este de la sine înţeles că, în general, indiferent de forma de guvernare într-o anumită ţară, un şef de stat exercită funcţii importante în structura de stat. Este şi cazul  Republicii Moldova, cu o democrație parlamentară, unde şeful statului joacă un rol important în domenii cum ar fi afacerile externe, apărarea şi promulgarea legii.

În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că este imperativ pentru instanţele naţionale care se ocupă de examinarea acţiunilor de defăimare înaintate împotriva preşedintelui, de a stabili dacă declaraţiile contestate au fost făcute în cadrul exercitării atribuţiilor sale oficiale. Cu toate acestea, în speţă, instanţele naţionale nu au ales să răspundă la alegaţiile reclamanţilor, referindu-se doar la chestiuni şi evenimente legate de "viaţa publică". În acest context, Curtea observă că imunitatea acordată preşedintelui a fost perpetuă şi absolută. Astfel, reclamanţii nu ar fi putut avea acces la instanţele de judecată, chiar şi după expirarea mandatului preşedintelui. Mai mult decât atât, această imunitate nici nu putea fi ridicată.

Aplicarea procedurilor în contextul imunităţii, fără a face o investigaţie  pentru identificarea circumstanţelor de interes major pentru reclamant, oferă imunitate incontestabilă înalţilor şefi de stat. Curtea consideră că inviolabilitatea înalţilor şefi de stat şi imunitatea şefului statului, trebuie evitate.

Curtea s-a expus şi asupra faptului, că reclamanţii au fost lipsiţi de posibilitatea expunerii punctelor de vedere asupra declaraţiilor defăimătoare ale preşedintelui, astfel a respins afirmaţiile Guvernului, că reclamanţii în contextul funcţiilor deţinute, ar fi putut apela la mijloacele mass-media.   

În acest sens, Curtea a reiterat jurisprudenţa sa în cazul Manole şi alţii v. Moldova (nr. 13936/02, § 8, CEDO 2009) şi a constatat că la momentul faptelor erau doar două canale de televiziune cu acoperire naţională în Republica Moldova, dintre care una implicată în cazul dat şi a refuzat să ofere timpi de antenă unuia dintre reclamanţi, iar cealaltă fiind televiziunea publică.

Decizia CEDO:

În urma celor expuse mai sus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului conchide că modul în care este reglementată imunitatea şefului de stat aplicată în speţă, a constituit o restricţie disproporţionată a dreptului de acces la o instanţă a reclamanţilor.

Curtea hotărăşte cu 4 voturi contra la 3 că a existat o violare a articolului 6 §1 al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului.

Costuri şi cheltuieli:

Primul reclamant, Serafim Urechean nu a solicitat nici o compensaţie morală. Al doilea reclamant, Pavlicenco Vitalia a pretins 5.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul a obiectat că suma este excesivă. Acesta susţine că în cazul în care Curtea ar stabili o încălcare în acest caz, o astfel de constatare ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă.

Având în vedere încălcarea constatată mai sus, Curtea consideră că acordarea sumei solicitate drept prejudiciu moral este justificată. Făcând evaluarea în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului suma de EUR 3.600.

Totodată, reclamantul Vitalia Pavlicenco, a solicitat suma de 5289.60 euro drept costuri şi cheltuieli în faţa Curţii. Curtea constată că suma este justificată şi acordată în totalitate suma pentru cheltuieli şi cheltuieli.

JudecătoriiŠikuta, Pardalos şi Griţco au formulat opinie separată

 

Hotărârea în original poate şi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-148267 

 

Direcţia pentru Drepturile Omului şi Cooperare Externă