La 24 septembrie, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza S.B. vs România (cererea nr.24453/04).

Subiectul cererii:

Reclamanta, S.B. născută în 1952 în România, cu domiciliul în Bucureşti, a primit un tratament stomatologic, în 2001, care a constat într-o lucrare cu punţi şi coroane, efectuată de către un medic stomatolog particular.

Bazându-se pe articolul 6 § 1 al Convențieipentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reclamanta s-a plâns în faţa Înaltei Curţi, privind obligațiile pozitive ale statului de a institui un sistem eficient, care ar permite victimelor supuse neglijenței medicale să obţinărăspunderea medicilor în cauză și aplicarea măsurilor legale necesare pentru a beneficia de despăgubirile  corespunzătoare.

Circumstanţele cauzei:

Reclamanta s-a plâns medicului dentist că lucrarea, o proteză mobilă, nu a fost efectuată bine, că îi sângerează gingiile, are dureri şi nu poate mânca, însă medicul a susţinut contrariul, argumentând că lucrarea a fost realizată corect, doar că trebuia fixată pentru port permanent.

În iulie 2002, reclamanta s-a adresat Ministerului Sănătăţii cerând să fie consultată de un expert care să determine dacă lucrarea este funcţională, în ce măsură i-au fost afectaţi dinţii şi dacă o poate purta în continuare. Plângerea a fost direcţionată către Colegiul Medicilor din Bucureşti.

La sfârșitul lunii septembrie 2002, S.B. a fost consultată de către un alt medic dentist care a stabilit că lucrarea nu a fost făcută corect, iar din cauza problemelor pe care le-a avut - gingii afectate, tăieturi, dureri – nu este recomandat să fie fixată permanent.

Reclamanta a mai fost supusă unei examinări, efectuată de mai mulţi experţi de la Facultatea de Stomatologie, însă raportul nu i-a fost remis, motivarea fiind că acesta poate fi solicitat doar în cadrul unor proceduri judiciare.

În martie 2003, femeia a depus o plângere, cerând un raport medical care să aprecieze dacă a fost victima neglijenţei medicale şi să-i fie achitate despăgubirile care i se cuvin. Un astfel de raport a fost întocmit în septembrie 2003, în care Institutul de Medicină Legală a concluzionat că lucrarea a fost făcută inadecvat şi că problemele de sănătate ale reclamantei au fost cauzate de lipsa unui tratament corespunzător între septembrie 2001 şi august 2003.

În martie 2011, Tribunalul Bucureşti l-a achitat pe medicul dentist, motivând că toate complicaţiile indicate de reclamantă au apărut din vina acesteia, deoarece a refuzat ca proteza să fie fixată pentru port permanent. Decizia a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, devenind definitivă în octombrie 2011.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susținut că plângerea privind refuzul Colegiului Medicilor din București de a acorda reclamantei accesul la raportul realizat de experți ar trebui să fie respinsă, deoarece reclamanta nu a respectat termenul de șase luni. Ei au susținut că, în ciuda faptului că reclamanta a fost informată de către Colegiul Medicilor, printr-o scrisoare din 14 ianuarie 2003, că nu va putea obține raportul de expertiză, aceasta nu a contestat refuzul, fie faţă de Colegiul Național al Medicilor sau faţă de instanțele judecătoreşti naționale. Ea a depus o astfel de plângere la 25 martie 2004, cu un an mai târziu.

Cu referire la plângerea reclamantei privind pretinsa încălcare ce ţine de accesul la raportul de expertiză întocmit de Institutul de Medicină Legală, Guvernul a subliniat că dosarul național nu conține nici o solicitare din partea reclamantei cu privire la raportul respectiv. De asemenea, Guvernul a susținut că este total nefondată afirmația privind accesul întârziat la raportul de expertiză. Chiar şi în cazul admiterii unei situaţii precum că departamentul de poliție ar fi refuzat să-i acorde reclamantei accesul la raport, fapt care de altfel nu a fost dovedit, reclamanta ar fi depus o cerere către procurorul care se ocupa de anchetă pentru prezentarea raportului de expertiză în temeiul articolelor 216 și 275 din Codul de procedură penală al României.

Raţionamentele CEDO:

În primul rând, Curtea consideră că pretențiile reclamantei cu privire la lipsa accesului la raportul medical întocmit de Colegiul Medicilor din București și pretinsa întârziere privind accesul la raportul întocmit de Institutul de Medicină Legală nu ar trebui să fie examinate ca plângeri distincte, ci ca o parte din plângerea reclamantei cu privire la obligația pozitivă a statului de a dispune de un sistem eficient care să permită victimelor presupusei neglijențe medicale de a obţineorice răspundere din partea medicilor.

În ceea ce privește susținerile Guvernului precum că reclamanta nu a respectat termenul de șase luni în legătură cu plângerea sa cu privire la lipsa de acces la raportul medical al Colegiului Medicilor din București, Curtea notează că reclamanta nu a rămas pasivă după ce a primit răspunsul din 14 ianuarie 2003, dar a urmat toți pașii indicați de către autoritățile naționale. În acest sens, ea a contactat Institutul pentru a solicita o copie a raportului medical, iar ulterior a depus o plângere împotriva medicului.

Curtea a menţionat că s-a pronunţat deja cu privire la faptul că integritatea fizică și psihică a oamenilor, alegerea serviciilor medicale cu consimțământul acestora, precum și accesul la informațiile care să le permită să evalueze riscurile de sănătate la care sunt expuşi, intră în sfera de aplicare a articolului 8 din Convenție[1].

Chiar dacă plângerea reclamantului se referă la un medic privat şi nu la un angajat al statului, Curtea reiterează că statele contractante au obligația pozitivă de a menține și de a aplica în practică un cadru juridic adecvat, care să permită victimelor să obţină orice răspundere din partea medicilor și de a beneficia de despăgubiri corespunzătoare, cum ar fi, în anumite cazuri acordarea de daune-interese.

În cazul de față, Curtea constată că, prin hotărârea Tribunalului București, s-a stabilit că leziunile fizice pe care reclamanta a pretins că le-a suferit în urma tratamentului dentar efectuat de medicul A.D. au determinat o dezabilitate fizică permanentă, fapt care reprezintă o încălcare gravă a dreptului la integritate fizică. Plângerea reclamantei se referă la neglijența în îndeplinirea îndatoririlor profesionale a unui medic privat și a unui răspuns inadecvat din partea autorităților. Astfel, au fost puse în acțiune obligațiile pozitive ale statului.

Curtea a menţionat că a identificat deja unele carenţe în cadrul sistemului legislativ românesc care reglementează rapoartele de expertiză medicală. Acestea se referă la accesul și transmiterea la timp a unui raport de expertiză medicală, precum și la posibilitatea de a contesta concluziile conţinute în el. În cazul dat, lipsa de acces la concluziile cuprinse în rapoartele medicale întocmite de către Colegiul Medicilor și Institutului de Medicină Legală Bucureşti sugerează că reclamanta a fost privată de dreptul de acces la un sistem eficient de remediere care i-ar fi permis să stabilească dacă aceasta a fost o victimă a malpraxisului și astfel să poată obține despăgubiri adecvate.

În partea ce ţine de lipsa posibilităţii de a obține un raport medical fără a depune o plângere, Curtea constată că, în România, normele procedurale pentru efectuarea rapoartelor de expertiză și a altor rapoarte medico-legale (aprobate prin Decretul comun al Ministerului Justiție și Ministerului Sănătății și Familiei, publicat în Jurnalul Oficial din 19 septembrie 2000) prevedeau că rapoartele de expertiză medicală pot fi realizate la cererea persoanelor fizice într-un număr limitat de cazuri, cum ar fi cazurile de infracțiuni sexuale, cererile de instituire a capacităţii unei persoane de a profesa într-un anumit domeniu, sau cereri pentru certificarea leziunilor traumatice recente, precum și orice infirmitate ulterioară sau afecțiuni cauzate de astfel de leziuni. Astfel, se pare că, în situațiile similare cauzei de față, nici un raport de expertiză medicală n-ar putea fi realizat la solicitarea unei persoane private, cu excepția cazului în care un astfel de raport a fost comandat de organele de investigare sau autoritățile judiciare. Curtea notează că, în virtutea acestei dispoziții, precum și a faptului că, deși reclamanta a fost examinată de o comisie medicală a Colegiului Medicilor, ea nu a putut obține o copie a rezultatelor examinării, fiindu-i refuzat dreptul la respectarea vieţii private şi de familie prevăzut de articolul 8 din Convenție, de a obține, într-un termen rezonabil, un raport medical de specialitate, care ar fi putut să determine dacă - din punct de vedere medical - a existat un caz de neglijență medicală în ceea ce privește tratamentul dentar efectuat de medicul A.D.[2]

Importanța obținerii într-un termen rezonabil a unui raport de expertiză medicală este relevată de faptul că rezultatele sale pot fi determinante la calificarea juridică corectă a faptelor comise de medic și, prin urmare, admisibilitatea unei plângeri împotriva acestuia. Acest lucru este şi mai relevant în contextul legislației și practicii românești, așa cum a fost stabilit de către Curte, deoarece răspunderea la momentul dat ar putea fi aplicată numai în cazurile de neglijență medicală.

Curtea consideră important argumentul reclamantei potrivit căruia, înainte de a iniţia un litigiu de lungă durată și costisitor, un pacient trebuie să aibă acces la un raport de expertiză medicală de încredere și într-un termen rezonabil, care poate identifica dacă a fost comisă o neglijență medicală. Pe baza concluziilor raportului, se poate decide dacă merită sau nu să se inițieze astfel de litigii și/sau să identifice o cale de atac potrivită pentru acest caz. Curtea constată că, în cauza dată, reclamanta a înaintat şi o acțiune civilă la plângerea sa penală împotriva medicului. În teorie, cel puțin, la sfârșitul acestei proceduri, reclamanta ar fi putut obține o evaluare și despăgubiri corespunzătoare pentru prejudiciul suferit[3].

Curtea a precizat că, din contextul hotărârii Judecătoriei sectorului 1 București din 8 martie 2011, care a fost menţinută de Tribunalul București prin decizia din 4 octombrie 2011, reiese că nu a existat o neglijență medicală din partea medicului stomatolog. Instanța districtuală a concluzionat că starea reclamantei a fost determinată de rezultatul neglijenței acesteia, deoarece a refuzat să aibă proteze dentare fixate permanent. În această privință, Curtea a constatat că afirmaţiile respective nu corespund concluziilor raportului de expertiză din 4 decembrie 2003, prin care s-a recomandat eliminarea lucrărilor dentare protetice deoarece acestea au fost efectuate incorect și inadecvat de către medicul A.D. Mai mult decât atât, Curtea a considerat relevant în speță faptul că reclamanta nu a rămas inactivă. S.B. a depus cereri la Ministerul Sănătății și Colegiul Medicilor București și a urmat o acțiune civilă în cadrul procesului penal. Cu toate acestea, nici una dintre autoritățile vizate nu i-au oferit despăgubiri.

Totodată, a specificat că procedurile legale iniţiate de către reclamantă împotriva dr. AD, au durat mai mult de opt ani. Plângerile penale și civile depuse de către reclamantă au constituit o problemă urgentă legată de starea sa de sănătate, iar tergiversarea examinării lor au contribuit la agravarea sănătăţii.

Faptele stabilite sunt suficiente pentru a concluziona că reclamantei i-a fost încălcat dreptul său la respectarea vieții sale private şi de familie prevăzut de articolul 8 din Convenția europeană. În plus, sistemul legislativ în vigoare la data consumării faptelor din prezenta cauză a împiedicat reclamanta să obțină despăgubiri pentru această încălcare. Prin urmare, statul pârât nu și-a îndeplinit obligațiile pozitive în temeiul articolului 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Decizia CEDO:

Având în vedere constatările de mai sus, Curtea a decis, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 8 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamanta a pretins 120.000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, reprezentând costul lucrărilor dentare, de asemenea, 2.500.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral şi 850 EUR pentru costurile și cheltuielile suportate în fața instanțele naționale și a CEDO.

Curtea a obligat statul pârât să-i acorde reclamantei  25.000 EUR, plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral şi material, şi 850 EUR pentru cheltuielile suportate în fața instanțele naționale și a CEDO.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-146404

întocmit de către 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă