La 02 octombrie 2014, CEDO a pronunţat hotărîrea în cauza DELTA PEKÁRNY   vs Republicii Cehe (cererea nr. 97/11). 

Subiectul cererii:

Reclamantul, DELTA PEKÁRNY, este o societate cu răspundere limitată ce îşi are sediul în Brno, Republica Cehă.  Cazul se referă la plîngerea depusă la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, în care  reclamantul susţine că instituţiile de drept din Cehia i-au lezat drepturile conform articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului.

 

Starea de fapt:

Compania reclamantă, DELTA PEKÁRNY, este o societate cu răspundere limitată  ce îşi exercită activitatea conform legislaţiei cehe, cu  sediul oficial în Brno (Republica Cehă).

Cazul se referea la o inspecţie efectuată în spaţiile societăţii, care a avut loc la 19 noiembrie 2003, în cadrul procedurilor administrative care au fost deschise la aceeaşi dată pentru o cauză de încălcare a  regulilor de concurenţă.

Potrivit raportului de inspecţie, motivele şi scopul percheziţiei a fost  cel de a examina  documentele societăţii în cadrul respectivei proceduri administrative. În timpul inspecţiei, oficialii au obţinut acces la anumite scrisori de la reprezentanţii companiei şi, potrivit raportului, au fost furnizate copii din şapte documente. Compania reclamantă a fost ulterior amendată pentru refuzul de a permite să se efectueze o examinare aprofundată a datelor. Reclamantul a contestat această decizie, susţinînd, printre alte puncte, că procedura de inspecţie şi, ulterior, decizia privind amendarea societăţii DELTA PEKÁRNY a avut loc cu încălcarea procedurilor legale potrivit dreptului intern, precum şi a Convenţiei Europene pentru Drepturilor Omului. Reclamantul îşi motivează poziţia, susţinînd că Autoritatea cehă  privind respectarea concurenţei a decis să efectueze inspecţia la sediul societăţii reclamantului, fără să fi primit anterior autorizare de la o instanţă de drept. Toate apelurile introduse de către compania reclamantă, inclusiv un apel constituţional în anul 2009, au fost respinse ca fiind nefondate.

Compania reclamantă a pretins, în special, că inspecţia care a fost efectuată la sediul său,  a avut loc fără nici o supraveghere judiciară, fapt ce a constituit o încălcare a drepturilor sale protejate de articolul 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

 

Poziţia Guvernului:

Guvernul susţine că a observat în pledoariile reclamanţilor că, printre altele,  la momentul inspecţiei, autoritatea abilitată a pătruns în calculatoarele persoanelor ce lucrau la societate şi au citit corespondenţa, unele e-mailuri care aveau titlul de corespondenţă privată, astfel ofiţeri de inspecţie ar fi încălcat dreptul la respectarea vieţii şi corespondenţei private a angajaţilor societăţii Delta Pekarny. Însă  Guvernul a menţionat că, pe de o parte, oficialii nu au reuşit să acceseze calificat e-mail-uri private şi, în al doilea rînd, cererea nu a fost depusă de către angajaţi, dar numai de către corporaţie, care nu reprezintă viaţă privată şi corespondenţă privată.

 

Raţionamentele Curţii:

Curtea a notat că interesul reclamantului de a proteja viaţa sau corespondenţa privată a angajaţilor săi reprezintă o plîngere comună şi nicidecum o plîngere separată şi, totodată, reprezintă un aspect al plîngerii din perspectivă mai largă conform articolul 8 din Convenţia. Faptul că nici unul dintre aceşti angajaţi nu a fost implicat în procedurile naţionale şi nici nu a depus o cerere în faţa Curţii, nu îi împiedică de a lua act de aceste considerente.

Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului.

Referindu-se la hotărîrile companiei Colas Est et al. Franţa (nr 37971/97, § 41, CEDO 2002-III) şi Wieser şi Bicos Beteiligungen GmbH c. Austria (nr 74336/01, § 57, 16 octombrie 2007), reclamantul susţine că inspecţia efectuată de către Consiliul Concurenţei în spaţiile sale comerciale nu îndeplineşte cerinţele articolul 8 §2 din Convenţia, care stipulează că acţiunea de inspectare nu a fost supusă aprobării prealabile a unui tribunal sau alt organ independent.

Reclamantul nu contestă că inspecţia la sediul său a fost conform Legii nr. 143/2001  fiind  justificată de interesul de a proteja concurenţa economică. Cu toate acestea, instanţele naţionale au evitat anumite momente, şi anume examinarea privind scopul şi domeniul de aplicare al inspecţiei, şi au ignorat prevederile Legii cu privire la competenţe.

Curtea aminteşte mai întîi că, potrivit legii, termenul de „acasă”  are un sens mai larg şi poate include, de exemplu, şi acelaşi conţinut de pe „Desktop”. În anumite situaţii, drepturile garantate în ceea ce priveşte articolul 8 din Convenţie pot fi interpretate ca incluzînd o companie pentru dreptul la respectarea sediului său, sediu social, agenţii sau afaceri, ceea ce presupune  detalii din viaţa privată.

În acest caz, este cert că inspecţia efectuată în spaţiile comerciale ale reclamantului au constituit o ingerinţă în dreptul său la respectarea  vieţii private sau cum a mai fost numit „acasă”, în sensul articolului 8, care include, de asemenea, „corespondenţa” într-o oarecare măsură a angajaţilor.

Prin urmare, este necesar să se stabilească dacă ingerinţa a fost justificată în conformitate cu alineatul 2 al articolului 8,  care conţine sintagma „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe scopuri legitime şi a fost „necesar într-o societate democratică” pentru atingerea scopurilor sale. Curtea reiterează că o ingerinţă poate fi considerată „prevăzută de lege”, numai în cazul în care, în primul rînd, ea are o bază în dreptul intern.

În acest caz, această condiţie a fost îndeplinită de inspecţie, bazîndu-se pe articolul 21 §§ 4-6 din Legea nr 143/2001 cu privire la protecţia concurenţei economice, fapt ce reglementează competenţele Autorităţii în ceea ce priveşte concurenţa pe piaţă.

Curtea a observat că inspecţia a fost efectuată ca parte a unei proceduri administrative iniţiate împotriva companiei reclamante pentru o posibilă încălcare a regulilor de concurenţă. Această tendinţă de a căuta indicii şi dovezi cu privire la existenţa unui acord ilegal de preţuri cuprinse între producătorii de produse de panificaţie se justifică pentru a identifica şi a demonstra suspiciunile, scopul final fiind „bunăstarea economică a ţării”.

Curtea reaminteşte că noţiunea de necesitate implică faptul că ingerinţa corespunde unei necesităţi sociale imperioase, inclusiv proporţională cu scopul legitim urmărit. La determinarea „necesităţii” unei ingerinţe într-o „societate democratică”, Curtea trebuie să ia în considerare marja de apreciere lăsată statelor contractante, care este mai mare în cazul în care măsura este asupra persoanelor juridice şi nu fizice.

Inspecția spațiilor comerciale ale companiei reclamante situate în Praga a avut loc la 19 noiembrie 2003, în ziua  inițierii unei proceduri administrative împotriva  reclamantului în urma unei suspiciuni de comportament anticoncurențial. În astfel de cazuri precum  este acesta, întru protecția concurenței economice, autoritățile pot recurge la anumite măsuri, cum ar fi căutări sau inspecții, pentru a preveni dispariția sau ascunderea de dovezi, şi pentru a obține dovezi materiale ce pot demonstra practici anticoncurențiale. În continuare Curtea menţionează că este necesar ca legislația și practica în acest domeniu să ofere suficiente garanții pentru a asigura că autoritățile sunt învestite cu dreptul de a aplica alte mecanisme legale, însă care  nu afectează dreptul reclamanților la respectarea domiciliului lor.

În acest caz, reclamantul ar fi trebuit să fie  informat cu privire la deschiderea procedurii, cu o notificare semnată de directorul principal al Autorităţii şi expediate la reprezentanţii săi la începutul inspecţiei. Notificarea trebuie să fie însoţită de o autorizaţie de la inspecţie, eliberată de către Autoritate.

În conformitate cu dreptul intern, simplul fapt de a iniţia o procedură administrativă împotriva companiei reclamante, Consiliul Concurenţei are dreptul de a inspecta. Prin urmare, percheziţia nu a făcut obiectul unei autorizări prealabile de către un judecător, care ar putea circumscrie sau controla comportamentul.

Articolul 21 §4 din Legea nr 143/2001, de fapt, lasă o marjă de manevră pe scară largă Autorităţilor. Documentul scris doar, declarînd succint scopul inspecţiei, precum şi motivele care au determinat autoritatea de a efectua inspecţia, nu sunt acţiuni suficiente.

Cu toate acestea, Curtea a avut deja ocazia să se pronunţe pe marginea unor asemenea cazuri. În astfel de situaţii, lipsa unui mandat de percheziţie poate fi contracarat, de facto, printr-un control judiciar cu privire la legalitatea şi necesitatea acestei măsuri.

Acest lucru este suficient pentru ca Curtea să concluzioneze că, aşa cum a evoluat în acest caz, controlul judiciar „ex post facto” nu a oferit reclamantului garanţii suficiente împotriva arbitrariului, astfel că ingerinţa în drepturi nu poate fi considerată a fi proporţională cu scopul legitim urmărit.

De asemenea, reclamantul a pretins încălcarea articolului 6 §1  din Convenţie. El susţine că toate demersurile sale în faţa instanţelor naţionale s-au soldat cu eşec. Reclamantul susţine că pretenţiile sale cu privire la scutirea plăţii  au fost respinse de către autorităţi, pe motiv că în cadrul procedurii de inspecţie au fost depistate nereguli în activitatea reclamantului. Pe durata procedurii, reclamantul nu a putut aduce dovezi contradictorii celor pe care le deţinea autoritatea abilitată, astfel Curtea consideră că reclamantul nu a epuizat toate căile posibile de atac în mod rezonabil. Rezultă că această parte a cererii trebuie respinsă pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu articolul 35 §§1 şi 4 din Convenţie.

Totodată, reclamantul a invocat încălcarea drepturilor sale stipulate de articolul 14 din Convenţie, referindu-se la momentul  că nu a primit acelaşi nivel de protecţie ca şi persoanele fizice sau juridice în timpul percheziţiei efectuate, ca parte a procedurilor penale.

Bazîndu-se pe articolul 1 din Protocolul nr.1, compania reclamantă s-a plîns că a fost amendată, în timp ce condiţiile legale nu au fost îndeplinite.

Totodată, reclamantul contestă faptul că amenda în cauză a urmărit un scop legitim de a proteja interesul public.

Curtea reaminteşte că impunerea unei amenzi este, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de primul alineat al articolului 1 din Protocolul nr. 1, pentru că privează individul de o parte din proprietate, şi anume banii. Curtea observă că ingerinţa prevăzută în al doilea paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1 a fost justificată, care prevede în mod expres o excepţie în ceea ce priveşte plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor. O astfel de întrebare trebuie să stabilească dacă articolul 1 din Protocolul nr.1 a fost aplicat în mod corect. În sensul primei teze din primul paragraf al articolului 1 din Protocolul nr. 1, Curtea urmează să determine dacă a existat un echilibru corect între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele protecţiei drepturilor fundamentale ale individului. Prin urmare, obligaţia financiară care rezultă din plata amenzilor poate compromite securitatea, şi anume  prin faptul că autorităţile expun persoana la plata unei sume de bani care îi poate afecta situaţia financiară. Însă, acest fapt este de competenţa autorităţilor naţionale să determine ce sancţiuni să aplice. Tocmai de aceea articolul 1 din Protocolul Adiţional permite autorităţilor să decidă asupra acestei nuanţe. Astfel că reclamantul a fost obligat să plătească aproximativ 11.000 de euro pentru nerespectarea obligaţiilor sale de cooperare prevăzute la articolele 21 §§ 4 şi 5 din Legea nr 143/2001, după cum prevede articolul 22 § 1 din acelaşi act. Formularea acestui text, în orice mod indică faptul că amenda nu poate fi impusă în cazul în care persoana în cauză invocă caracterul privat al documentelor solicitate. Prin urmare, este o ingerinţă prevăzute de lege, care a urmărit scopul legitim de protecţie a economiei. Astfel, Curtea consideră că obiecţia  reclamantului trebuie să fie respinsă ca vădit nefondată.

 

Decizia CEDO:

În urma celor expuse mai sus, Curtea decide, în unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) din Convenţie.

 

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul a pretins suma de 300.000 CZK sau aproximativ 11.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material, care corespunde sumei amenzii care a fost aplicată reclamantului după inspecţie. Reclamantul nu a solicitat o altă formă de prejudiciu moral.

Curtea nu vede nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins, deoarece reclamantul a fost condamnat din cauza  refuzului din partea angajaţilor săi de a coopera cu ofiţerii de la Inspecţie şi, prin urmare, a respins cererea.

De asemenea, reclamantul a solicitat suma de 574 675 CZK (aproximativ 20 900 EUR) pentru costuri şi cheltuieli în faţa Curţi.

În aceste condiţii, şi avînd în vedere faptul că cererea a fost în mare parte declarată inadmisibilă, se consideră sumă rezonabilă de 5.000 de euro pentru costuri şi cheltuieli.

 

Hotărîrea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-146675 

 

Direcţia Drepturile Omului şi Cooperare Externă