La data de 16 septembrie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Szkorits vs Ungaria, (cererea nr.58171/09).

Starea de fapt:

Reclamantul este Zsigmond Szkórits, născut în 1929, cetăţean ungar, locuitor al oraşuluiBudakalász. După decesul său în 2012, fiica acestuia a devenit reclamantul care susţine poziţia în faţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului. Reclamantul se plânge  de încălcarea dreptului său la proprietate, după ce acesta a fost deposedat în urma căderii regimului socialist. Reclamantul invocă încălcarea art.1 Protocol Adiţional (protecţia proprietăţii).

Circumstanţele cauzei:

Reclamantul a avut un titlu comun pentru un teren în valoare de 4.59 „coroane de aur” (aranykorona). La o dată nespecificată, terenul a fost dat în folosinţă unei  ferme comune, aşa-zis "colhoz" în perioada socialistă. În urma adoptării Legii nr. II din 1993 privind amenajarea teritoriului şi Comitetele  de distribuţie, Biroul Cadastral din Pest  a adoptat un plan cu privire la diviziunea unor astfel de proprietăţi. Această decizie a fost ulterior confirmată de  Oficiul Judeţean de compensare a regiunii Bács-Kiskun şi Pest.

La 15 noiembrie 1999, un teren arabil de 979 de metri pătraţi, situat în regiunea Budakalász, a fost desemnat spre privatizare reclamantului, lotul nr. 3305. Titlul de proprietar asupra terenului a fost înregistrată la 28 august 2000.Cu toate acestea, el nu a putut intra în posesia bunului, deoarece terenul care i-a fost acordat, a fost ocupat şi utilizat de către proprietarii parcelelor vecine. Reclamantul a înaintat o cerere în judecată.

În timp ce acest caz era pe rol, respondenţii au iniţiat o procedură de corectare a hărţilor cadastrale. În „cartografierea” procedurii, s-a observat că parcela nr.3305 nu a existat în realitate. În apel, instituţia abilitată a confirmat această constatare, care reprezintă un nou conflict pentru reclamant, terenul sub            nr. 3305/1, la 21 iunie 2006. Acest teren a fost, totuşi, mai mic decât cel alocat iniţial reclamantului şi nu a fost aparent potrivit pentru agricultura.

Independent de prezentul litigiu, la 16 decembrie 2005 un registru digital nou a fost pus în aplicare de către autorităţile din Budakalász, cu intenţia evidentă de a elimina inexactităţile existente.

Acţiunea civilă a reclamantului a fost oprită pe durata procedurii de organizare digitală a terenului. După adoptarea deciziei finale a Registrului Cadastral, Judecătoria sectorului a respins acţiunea înaintată la data de 15 decembrie 2006, observându-se că respondenţii nu au folosit terenul în mod ilegal,  iar terenul înregistrat sub  nr. 3305 nu a existat în realitate. Reclamantul a depus recurs.

Procedura de recurs a fost suspendată ulterior, deoarece reclamantul a solicitat revizuirea judiciară a deciziei de cartografiere. În cursul acestor proceduri judiciare administrative, a fost confirmat de către un inspector de teren că într-adevăr reclamantului i-a fost acordat acest lot de teren care a fost înregistrat cu erori topografice şi de editare, şi că acestea au fost corectate în mod corespunzător în cadrul procedurii de reorganizare cadastrală. Prin urmare, Tribunalul din Pest a respins cererea reclamantului la 13 martie 2008. Decizia a fost menţinută de către Curtea Supremă de Justiţie la 28 aprilie 2009.

La 28 octombrie 2009, reclamantul a depus o acţiune oficială împotriva judeţului şi împotriva oficiului cadastral. Acţiunea sa a fost respinsă în martie 2012, instanţa a constatat că prejudiciul reclamantului a fost cauzat de propria sa conduită, deoarece el a iniţiat o serie de proceduri inutile în faţa diferitelor autorităţi.

Reclamantul a depus recurs. Procedura de apel au fost suspendată din cauza morţii reclamantului la 16 martie 2012, cu scopul ca succesorul să adere la caz.

Procedurile sunt încă în curs şi, de asemenea, în continuare sunt suspendate.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susţinut în esenţă că plîngerea este inadmisibilă odată ce reclamantul nu poate fi considerat o victimă a unei încălcări a Convenţiei. 

Raţionamentele Curţii:

Curtea observă că reclamantul a iniţiat o acţiune civilă pentru protecţia proprietăţii sale şi a fost, ulterior, parte a procedurii administrative iniţiate de către vecinii săi, care vizează reorganizarea terenului în litigiu. În această privinţă, Curtea aminteşte că, în cazul în care sunt disponibile mai multe căi de atac, reclamantul nu este obligat să urmărească mai mult de o procedură.

În consecinţă, Curtea consideră că reclamantul nu este obligat să  aştepte rezultatul procedurii de recurs înainte de a depune plângerea la Curte. Curtea observă că reclamantului, până în prezent, nu i  s-a acordat nici o despăgubire pentru încălcarea drepturilor sale în temeiul articolului 1 din Protocolul nr 1. Rezultă că reclamantul nu şi-a pierdut statutul de victimă în sensul articolului 34 §1 al Convenţiei. Prin urmare, obiecţia Guvernului urmează a fi respinsă.

Reclamantul a susţinut că el a fost înregistrat ca proprietar al terenului continuu din 1999, când  i-a fost atribuit de către Biroul Regional al Agriculturii, şi că instanţele judecătoreşti naţionale au refuzat să-i acorde protecţie. Ca urmare, el nu a putut intra în posesia proprietăţii. El a susţinut că decizia Biroului şi înregistrarea dreptului său în cartea funciară a constituit un drept de proprietate care au fost iniţial recunoscut de către autorităţi.

Guvernul a fost de părere că reclamantul nu a devenit proprietar al terenului şi, prin urmare, nu a fost lipsit de orice "bun actual" în sensul articolului 1 din Protocolul nr 1. Ei au susţinut că reclamantul nu ar fi putut deveni proprietar al terenului prin decizia Biroului Regional de Agricultură din 1999, deoarece, în astfel de cazuri, titlul complet la o proprietate e stabilit doar în momentul în care temeiul juridic pentru înregistrarea în registrul funciar a fost creat şi a fost transferat în posesie. Astfel, în lipsa unui titlu complet, nu a existat nici o ingerinţă în drepturile reclamantului în temeiul Convenţiei.

Curtea notează că părţile nu sunt de acord pentru a stabili dacă reclamantul a avut un interes eligibil de protecţie a proprietăţii în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, Curtea consideră că este necesar mai întâi să se determine situaţia juridică a reclamantului.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 protejează un „bun”, inclusiv „bunuri existente”, sau anumite alte drepturi şi interese care constituie active, inclusiv creanţe, cu privire la care reclamantul poate pretinde că el sau ea are cel puţin o „speranţă legitimă” de obţinere a exercitării efective a unui drept de proprietate.

Cu toate acestea,  este nevoie să se garanteze dreptul de a achiziţiona proprietatea.

Mai mult decât atât, conceptul de „bunuri” în prima parte a articolului 1 are un sens autonom care nu se limitează la dreptul de proprietate asupra bunurilor fizice şi este independent de clasificarea formală din dreptul intern. Faptul că legile interne ale unui stat nu recunosc un interes deosebit ca un "drept" sau chiar un "drept de proprietate", nu împiedică în mod necesar interesul în cauză, în anumite circumstanţe, să fie considerată ca un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr.1.

În cazul de faţă, problema care trebuie examinată este dacă, în lipsa unui transfer de posesie, decizia Biroului Regional al Agriculturii conferă solicitantului un interes material protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

Curtea notează în primul rând că reclamantul a fost înregistrat ca proprietar de teren nr. 3305 în cartea funciară din 30 noiembrie 1999. Se pare că la momentul faptelor, harta cadastrală nu a fost completată cu acurateţe şi conţinea greşeli, inclusiv înregistrări paralele cu privire la aceeaşi parcelă de teren.

De asemenea, Curtea constată că în conformitate cu legislaţia internă, o înregistrare în registrul funciar nu constituie în sine dreptul de proprietate, dar este, de asemenea, necesar transferul de posesie, cel puţin în scenarii similare cu distribuţia de teren de care reclamantul trebuia să beneficieze.

Curtea consideră că,  în anumite situaţii, reclamantul a fost considerat de facto de către autorităţi ca fiind proprietar asupra terenului.

În special, reclamantul a înaintat cerere de judecată şi în cadrul procedurilor judiciare administrative Judecătoria sectorului III din Budapesta  a decis ca reclamantul să fie recunoscut ca fiind proprietar pe terenul înregistrat sub nr. 3305, dar a respins cererea sa în care acesta solicita protecţia posesiei sale, pe motiv că  nu a intrat niciodată în posesia bunului, din moment ce nu a existat în realitate.

Mai mult decât atât, în cursul procedurii administrative iniţiate de către vecinul reclamantului pentru corectarea hărţilor cadastrale, autorităţile administrative nu au contestat faptul că dreptul reclamantului la parcela de teren a existat, dar a constatat că, din cauza  erorilor din registrul de terenuri, acest conflict nu ar fi existat în realitate. Autorităţile au rezolvat această problemă prin atribuirea către reclamanta unui alt lot de pământ sub un nou număr de înregistrare. În cadrul procedurii ulterioare de atac judiciare, Tribunalul din Pest a declarat că acţiunea nu a afectat drepturile de proprietate ale părţilor, ci doar a rectificat greşelile din registrul funciar. Potrivit deciziei Curţii Supreme de Justiţie, decizia administrativă a modificat erorile din registrul funciar prin situarea proprietăţii  reclamantului într-o locaţie diferită.

În opinia Curţii, aceste elemente combinate au stabilit că reclamantul avea un drept de proprietate protejat prin articolul 1 din Protocolul nr 1, chiar dacă el nu a intrat în posesia efectivă a parcelei, în conformitate cu normele interne specifice acestui scenariu. Într-adevăr, eşecul încercărilor sale de a intra în posesia terenului este foarte crucial în faţa Curţii.

În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamantul a avut o speranţă legitimă de a intra în posesia terenului, şi, astfel, a avut un interes  ce constituie un „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Această dispoziţie, se aplică  şi în cazul de faţă.

Curtea reiterează că articolul 1 din Protocolul nr. 1 conţine trei norme distincte: prima regulă, prevăzută în prima teză a primului paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul respectării bunurilor; a doua regulă, vizează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; a treia regulă, declarată în al doilea paragraf, recunoaşte că statele contractante au dreptul, printre altele, de a controla folosirea bunurilor în conformitate cu interesul general.

 

Curtea ia act de argumentele Guvernului făcând referire la responsabilitatea reclamantului potrivit situaţiei sale, din cauza lipsei de promptitudine în iniţierea procedurilor care nu ar fi avut câștig de cauză, însă Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune sub semnul întrebării buna-credinţă a reclamantului, considerându-se ca proprietarul de drept, deşi terenul a fost ocupat de vecini. De asemenea, nu există nici un element care să sugereze că el trebuia să fi ştiut că registrul funciar a fost inexact şi cererile înaintate de el au fost sortite eşecului.

Curtea nu vede nici un motiv pentru a pune sub semnul întrebării buna-credinţă a reclamantului considerându-se ca proprietarul de drept, deşi terenul a fost ocupat de vecini. De asemenea, nu există nici un element care să sugereze că el trebuia să fi ştiut că registrul funciar a fost inexact şi cererile înaintate de el au fost sortite eşecului.

Având în vedere cele sus menţionate, Curtea conchide că reclamantul trebuie să suporte o povară disproporţionată şi excesivă.

Decizia CEDO:

În urma celor expuse mai sus, Curtea conchide în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 1 din Protocolul 1 la Convenţie.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamanţii au pretins 38.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material şi moral.

Guvernul a contestat aceste pretenţii.

Curtea consideră oportun de a acorda, pe baza principiilor de echitate, 10.000 de euro.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-146380 

 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă