La data de 15 iulie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat hotărîrea în cauza Tcaci vs Republica Moldova (nr. cererii 3473/06).

În fața Curții, reclamantul susține că a fost supus abuzurilor pe durata detenției din partea colaboratorilor de poliție. La fel a invocat potrivit afirmaţiilor sale lipsa anchetei eficiente susţinînd că i-a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil şi anume că mărturiile acestuia ar fi fost extrase sub constrângere psihică şi fizică fiind acceptate ca probe în cadrul procedurilor penale.

Subiectul cererii:

Reclamantul, Maxim Tcaci, este cetăţean al Republicii Moldova, născut în 1984 şi este deţinut la moment în penitenciarul din or. Rezina. Cazul se referă la relele tratamente suportate de către reclamant în timpul detenției sale în izolatorului de detenţie provizorie (IDP) al Comisariatului General de Poliţie din Chișinău (CGP).

Circumstanţele cauzei:

La 30 martie 2005, reclamantul a fost reținut, fiind bănuit de comiterea unuișir de infracţiuni, printre care mai multe jafuri, omorul unui poliţist şi tentativa de omor a altor doi poliţişti. În faţa Curţii reclamantul invocând art. 3, 5 şi 6 CEDO, s-a plâns de relele tratamente la care a fost supus de către poliţişti în cadrul Comisariatului general de poliţie Chişinău şi de ineficienţa anchetei în acest sens. Reclamantul s-a plâns în substanţă că a fost condamnat în baza mărturiilor depuse în urma maltratărilor. Reclamantul a fost arestat pe o durată de 14 ore și apoi plasat în incinta izolatorului de detenție (IDP).Acolo a fost reținut până la 18 mai 2005, când a fost transferat la penitenciar.

Poziţia Guvernului:

În comentariile sale, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a fost maltratat în timpul detenţiei, precizînd că nici un act medical nu confirmă acest fapt, iar investigația instituită pentru a cerceta circumstanţele cauzei a fost una promptă, completă şi eficientă.

Reclamantul susține că prin eșecul de a contesta ordinul Procurorului General adjunct din 12 mai 2008 i-a fost încălcat dreptul său la un recurs efectiv în ceea ce privește acuzațiile de abuz, Guvernul contesă acest argument.

Raţionamentele CEDO:

Curtea reamintește că a afirmat în repetate rânduri că articolul 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale societăților democratice,și că nu există excepții, cum se contrastează cu cea mai mare parte a clauzelor fundamentale ale Convenției.^[1]Ea a confirmat că, chiarși în condițiile cele mai dificile, cum ar fi lupta împotriva terorismuluiși a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți torturași tratamentele inumane sau degradante sau pedepse, indiferent de acțiunile victimei²

De asemenea, Curtea notează că, atunci când o persoană este rănită în perioada detenţiei unde se află în întregime sub controlul colaboratorilor de poliției, orice prejudiciu adus persoanei deţinute dă naștere la prezumții puternice de fapt^[2]. Prin urmare, este datoria Guvernului pentru a oferi explicații plauzibile pentru cauza acestor leziuni corporaleși să prezinte dovezi de stabilire a faptelor, care pun la îndoială afirmațiile victimei, mai ales dacă acestea sunt susținute de dovezi medicale prin expertize medicale^[3].

În acest context, Curtea reiterează că în cazul în care o persoană susţine că avut de suferit leziuni în urma maltratărilor de către colaboratorii de poliție sau alți agenți ai statului, pentru tratament contrar articolului 3 al Convenției, această dispoziție, combinată cu obligația generală impusă de stat prin articolul 1 din Convenție cere implicit că ar trebui să existe o investigație oficială şi eficientă în acest sens. Această investigație trebuie să conducă la identificareași pedepsirea celor responsabili^[4]

Curtea reamintește în continuare că ancheta care conţine acuzații grave de abuz din partea poliţiei trebuie să fie efectuată rapidși temeinic, ceea ce înseamnă că autoritățile trebuie să depună eforturi serioase pentru a descoperi ce s-a întâmplatși că autorităţile nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigația sau să își întemeieze decizii neconcludente^[5] Autoritățile trebuie să ia în calcul, de asemenea, toate măsurile rezonabileși disponibile pentru a obține probe în ceea ce privește incidentul în cauză, inclusiv, inter alia, declarațiile martorilor oculariși expertize medico-legale.^[6]

În cele din urmă, Curtea constată că victima trebuie să fie capabilă de a participa efectiv în cadrul anchetei penale^[7].

Curtea constată că participarea efectivă a reclamantului în toate etapele procedurii nu a fost garantată.Ea notează, în special, faptul că reclamantul nu a putut să ia cunoştinţă cu ordonanţa Procurorului General din 12 mai 2008, pe motiv că copia ordonanţei nu i-a fost furnizată. Se observă că lipsa documentului în cauză a condus la închiderea procedurii, care a fost redeschisă la inițiativa Procurorului General, după comunicarea acestui caz, Guvernului.

De asemenea, Curtea notează că Guvernul nu a oferit nici o explicație plauzibilă pentru leziunile produse reclamantului.

Cu referire la efectivitatea investigației relelor tratamente, Curtea a menționat că deși autoritățile interne au inițiat o anchetă în baza plîngerilor reclamantului, durata acesteia a fost una excesiv de lungă: investigația a fost inițiată abia după trei luniși jumătate după ce a fost depusă plîngerea; reclamantul a fost audiat de un procuror după nouă luni, iar prima examinare de către un medic legist a fost efectuată după un anși patru luni.

Decizia CEDO:

Pe baza celor de mai sus Curtea în unanimitate a considerat că există violarea art. 3 CEDO în ceea ce privește plângerile de către reclamant de rele tratamente în timpul detenției saleși de lipsa unei anchete effective.

Costuri şi cheltuieli:

Curtea a decis, în temeiul art.41 din Convenţie, să acorde reclamantului suma de 9000 de euro cu titlu de prejudiciu moral şi 1 170 de euro cu titlu de costuri şi cheltuieli.

Hotărîrea în original poate fi accestă la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-145565 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă

(c Selmouni. Franța [GC], nr 25803/94, § 95, CEDO 1999-V,și Labita c.. Italia [GC], nr 26772/95, § 119, CEDO 2000-IV).

a se vedea Salman v.. Turcia [GC], nr 21986/93, § 100, CEDO 2000-VII)

a se vedea, printre altele, Selmouni, § 87, Soner Önder v. Turcia, nr. 39813/98, § 34, 12 iulie 2005,și Dönmüșși Kaplan împotriva Turciei, nr. 9908/03, § 44, 31 ianuarie 2008

c Georgiy Bykov. Rusia, nr 24271/03, § 60, 14 octombrie 2010, Corsacov v. Moldova, nr. 18944/02, § 68, 04 aprilie 2006și Assenovși alții, c. Bulgaria 28 octombrie 1998, § 102, Culegere 1998-VIII).

 Assenovși alții, citat mai sus, § 103,și Bati et al. Turcia, noi 33097/96și 57834/00, § 136, CEDO 2004-IV).

c Tanrikulu. Turcia [GC], nr 23763 / 94, § 104, CEDO 1999-IV,și Gül v. Turcia, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000).

Dedovskiy et al. Rusia, nr 7178/03, § 92, CEDO 2008 Denis Vassiliev c. Rusia, nr 32704/04, § 157, 17 decembrie 2009,și Savitskyy c. Ucraina, nr 38773/05, § 101, 26 iulie 2012).