La 1 iulie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Pereniuc vs Republica Moldova (cererea nr. 17953/08).

Subiectul cererii:

Reclamanta, Vera Pareniuc, este cetățean al Republicii Moldova care s-a născut în 1955 și locuiește în Edineț (Republica Moldova).

Dna Pareniuc, în perioada când activa în calitate de inspector fiscal, a fost condamnată pentru luare de mită. Reclamantei i-a fost aplicată o amendă de 1.200 de euro, cu condamnare la trei ani de închisoare cu suspendare,de asemenea,i s-a interzis să practice activitate în cadrul autorităţii  fiscale timp de trei ani.

Bazându-se pe articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), reclamanta s-a plîns că a fost victima unei înscenări. Reclamanta s-a mai plâns, în baza art. 6 § 2 CEDO, că dreptul său la prezumţia nevinovăţiei a fost încălcat de către procuror atunci când a enunţat într-un interviu că dânsa a acceptat mită.

Circumstanţele cauzei:

La 9 martie 2005, reclamanta a fost condamnată pentru luare de mită şi i s-a aplicat o amendă de 300 EUR. Judecătoria Edineţ a reţinut că o persoană V.Z. a vizitat-o la oficiul reclamantei şi i-a pus bani în buzunarul hainei, care era agăţată pe un cuier, în schimbul unor servicii. Reclamanta a atacat sentinţa, menţionând că a fost victima unei înscenări. Procurorul, de asemenea, a atacat sentinţa pe motiv că pedeapsa era prea blândă.

La 20 septembrie 2006, Curtea de Apel Bălţi a admis apelul reclamantei şi a achitat-o pe motiv că, inter alia, nu au existat probe ce ar demonstra vinovăţia acesteia.

La 16 ianuarie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul procurorului şi a dispus reexaminarea cauzei.

La 21 martie 2007, Curtea de Apel Bălţi  a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei din 9 martie 2005 şi a admis apelul procurorului. Instanţa a mărit amenda până la 1,200 EUR şi a condamnat-o la 3 ani de închisoare cu suspendare.

Reclamanta a depus recurs la Curtea Supremă de Justiţie invocând, printre altele, că V.Z. era un agent provocator şi că a fost victimă a unei înscenări.

La 12 septembrie 2007, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul reclamantei.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susținut că reclamanta nu a fost victima unei înscenări și că ea nu a reușit să probeze acest lucru în cadrul procedurii atât în fața instanțelor naționale,cît și în faţa Înaltei Curţii. Ca urmare, instanțele judecătorești naționale nu au avut  obligaţia să examineze afirmația reclamantei.

Raţionamentele CEDO:

Curtea reiterează că, în general, admisibilitatea și aprecierea probelor este o chestiune ce ţine de regulile legislației naționale și aprecierea de către instanțele judecătorești naționale[1]. Cu toate acestea, admiterea unor probe poate face un proces nedrept[2]. Cum ar fi cazul, de exemplu, cînd probele au fost obținute ca rezultat al maltratării cu scopul de a obţine o mărturisire.

În cauza Vanyanvs Rusia[3], Curtea a mers mai departe și a considerat că problema de instigare sau de provocare ar putea fi relevantă, chiar şi în cazul în care operațiunea a fost efectuată de către o persoană care acționează privat ca agent sub acoperire sau atunci când acesta a fost de fapt organizat și supravegheat de către poliție.

Având în vedere importanța principiilor de mai sus, Curtea a statuat în cauza Ramanauskas vs Lituania că, în cazul în care un acuzat a afirmat că a fost incitat de a comite o infracțiune, instanțele penale trebuie să examineze atent materialele din dosar, deoarece, ca un proces să fie echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenției, trebuie să fie excluse toate probele obținute ca urmare a instigării organizate de către organele de poliție. Acest lucru a fost valabil mai ales în cazul în care operațiunea organelor de poliție a fost neîntemeiată şi fără garanții adecvate.

În cazul în care informațiile comunicate de către autoritățile de urmărire penală nu permite Curții să concluzioneze dacă reclamantul a fost supus unei provocări de către poliție, Curtea consideră esențial să examineze care motiv de provocare a fost determinant în fiecare caz, în scopul de a se asigura că dreptul la apărare a fost protejat în mod adecvat, în special, dreptul la o procedură contradictorie și la egalitatea armelor[4].

Revenind la faptele din cauză Pereniuc vs Republica Moldova, Curtea notează că reclamantul a fost condamnat în baza probelor obținute în timpul operațiunii sub acoperire din 17 februarie 2004.  Din materialele dosarului nu apar dovezi obiective că reclamantul până la 17 februarie 2004, a fost anterior implicat în luare de mită. Totodată a menţionat că multe alte capete de acuzare de luare de mită au fost adăugate mai târziu la învinuirea adusă reclamantei, dar nu există nici o indicație în materialele acestui dosar cu privire la alte cazuri de luare de mită. De asemenea nici Guvernul nu a comunicat că informațiile sau probele cu privire la aceste incidente, au fost obținute de către poliție înainte de începerea urmăririi penale.

În plângerea la poliție din 17 februarie 2004, V.Z. a susținut că reclamanta i-a cerut o sumă de bani. Cu toate acestea, transcrierea discuției între el și reclamantă, în timpul operațiunii sub acoperire, indică contrariul. V.Z. a întrebat reclamanta ce sumă de bani să-i dea și, după ce a primit mai multe refuzuri clare, a insistat să-i ofere bani, până când ea a acceptat. Acest lucru, în opinia Curții, demonstrează în mod clar că reclamanta a fost supusă unui flagrant determinat și provocat de a se angaja în activitatea criminală pentru care a fost condamnată, în lipsa oricărui indiciu că infracțiunea ar fi fost comisă fără o astfel de intervenție.

În acest context, Curtea observă că, pe parcursul procedurii, solicitanta a susținut că a fost o victimă a unei înscenări de către poliție. Guvernul a susținut că aceasta nu a fost suficient de explicită în observațiile sale. Cu toate acestea, Curtea nu împărtășește acest punct de vedere. Nu numai că reclamanta indică în mod clar afirmația de provocare în mărturiile sale, dar, de asemenea, unele dintre instanțe au auzit în mod clar afirmația ei. Curtea de Apel Bălți a achitat reclamanta prin decizia sa din 20 septembrie 2006 tocmai din motivul de instigare, însă ulterior, prin decizia sa finală din 21 martie 2007 a ​​considerat acuzația de instigare ca fiind irelevantă. La rîndul său, nici Curtea Supremă de Justiţie, nu a luat în considerare afirmaţiile invocate de reclamantă în apărarea sa şi a respins recursul acesteia prin decizia sa din 12 septembrie 2007.

În contextul celor menţionate supra, Curtea consideră că procedurile penale împotriva reclamantului nu au fost corecte și că a existat o încălcare a articolului 6 § 1. În aceste condiții, reţine că nu este necesar să examineze restul pretenţiilor prin prisma articolului 6 al Convenţiei.

Decizia CEDO:

Curtea a constatat, în unanimitate, violarea art. 6 § 1 CEDO, dreptul la un process echitabil.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamanta a cerut EUR 3,500 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 2,440 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat suma de EUR 3,500 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 2,440 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-145218 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă