La data de 25 martie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Palanci vs. Elveţia (cererea nr. 2607/08).

Subiectul cererii:

Reclamantul Errol Palanci, este cetăţean turc, născut în 1971 şi locuieşte în Basel, Canton Basel-Stadt. Cazul se referă la extrădarea reclamantului, de origine turcă, pentru nerespectarea legislaţiei, îndeosebi violenţa domestică. Reclamantul se plânge pe încălcarea principiului articolului 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale) din Convenţie.

 

Circumstanţele cauzei:

În 1989 reclamantul a solicitat azil în Elveţia. În 1993 cererea i-a fost respinsă, iar în 1993, reclamantul părăseşte Elveţia şi pleacă în Germania. Un an mai târziu, acesta se căsătoreşte cu actuala sa soţie, cetăţean turc, care avea un permis de şedere pentru Elveţia. În acest context, reclamantul a avut dreptul să re-intre în ţară obţinând permis de şedere la data de 28 iulie 1994. Pe parcursul anilor, în viaţa de familie a cuplului s-au născut 3 fete, din 1995, 1997 şi 2000. În plus, fiica cea mai mare a soţiei din prima căsătorie, născută în 1985, trăia cu familia actuală.

În 1995, reclamantul a primit o acuzaţie penală  deoarece  a activat în câmpul muncii fără permis de muncă. Mai mult decât atât, în 1997, reclamantul a falsificat semnătura soţiei sale pe un document oficial, astfel acesta fiind avertizat pentru prima dată de către Direcţia pentru Rezidenţi, de la  Departamentul pentru Securitate a cantonul Basel-Stadt (denumit în continuare "autorităţile de imigrare cantonale"), astfel reclamantul a devenit susceptibil de aplicarea unor măsuri în cazul în care nu-şi îmbunătăţeşte comportamentul.

În august 1999, reclamantul şi soţia s-au separat. Copiii au rămas în grija soţiei,  reclamantul fiind obligat să plătească întreţinerea de către Curtea Civilă din cantonul Basel-Stadt.

La 1 decembrie 1999, reclamantul a fost condamnat de către Curtea Penală din Basel-Stadt la o pedeapsă cu privarea de libertate cu suspendare pentru  multiple acţiuni violente asupra soţiei sale cu obiecte periculoase.

Având în vedere condamnarea sa, acumularea considerabilă de datorii şi dependenţă de ajutorul social, autorităţile de imigrare cantonale au prelungit avertismentul până la 22 decembrie 1999.

În martie 2001, soţia sa a intentat divorţ. În septembrie 2001, autorităţile de imigrare cantonale au avertizat din nou solicitantului, deoarece datoriile sale au crescut şi mai mult şi întreaga sa familie a avut de suferit cu privire la bunăstarea socială.

În august 2002, autorităţile de imigrare cantonale au decis să prelungească permisul de şedere al solicitantului pentru încă şase luni. Cu toate acestea, el a fost preîntâmpinat prompt să ia măsuri pentru a îmbunătăţi situaţia sa financiară.

În noiembrie 2002, soţia reclamantului şi-a retras cererea de divorţ, fără a concepe idea unei împăcări, iar reclamantul a fost obligat în continuare să plătească întreţinerea.

În martie 2003, reclamantul a fost condamnat la închisoare "şaizeci de zile pentru neglijenţă intenţionată cu privire la obligaţia de a plăti întreţinerea copiilor”[1].

În decembrie 2003, autorităţile de imigrare cantonale  au trimis ultima avertizarea reclamantului, termenul limită fiind iunie 2004, pentru a demonstra că situaţia sa financiară şi profesională s-a stabilizat.

În martie 2004, soţia reclamantului a intentat repetat divorţ aducând un şir de acuzaţii penale împotriva lui pentru acte de agresiune şi comportament ameninţător. În august 2004, soţia reclamantului a retras plângerea penală împotriva reclamantului pentru violenţă domestică.

Prin scrisoarea din 11 octombrie 2004, autorităţile de imigrare l-au informat pe reclamant cu privire la intenţia lor de a-l expulza de pe teritoriul elveţian şi i-au acordat o perioadă de graţie în care să-şi pregătească obiecţiile sale. Iar la 22 octombrie 2004, soţia reclamantului a retras acţiunea de divorţ,  începând să trăiască din nou împreună.

La 7 februarie 2005, autorităţile de imigrare cantonale au decis ca permisul de şedere al reclamantului să nu fie prelungit, obligându-l să părăsească Elveţia pentru o perioadă de timp nedeterminată.

La 14 septembrie 2005, reclamantul a fost condamnat pentru a doua oară la  pedeapsă cu  suspendare  (45 de zile)  pentru neglijare voită de obligaţia de a plăti întreţinerea.

Reclamantul a depus un recurs împotriva deciziei autorităţilor de imigrare cantonale.

La 21 martie 2007, Curtea Administrativă din cantonul Basel – Stadt, a respins recursul reclamantului, decizie menţinută de către Curtea Supremă Federală la 24 octombrie 2007.

 În special cu privire la drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 al Convenţiei, ambele instanţe au statuat că, în ansamblul situaţiei sale, expulzarea sa a fost una  proporţionată cu acţiunile sale pe teritoriu elveţian. Chiar dacă reclamantul a locuit împreună cu soţia în urma depunerii primei cereri de divorţ, situaţia  matrimonială nu s-a dovedit a fi foarte stabilă.

Instanţele de judecată, de asemenea, au constatat ca familia sa nu ar întâmpina obstacole majore în cazul în care s-ar întoarce în Turcia împreună cu reclamantul. Copiii aveau o vârstă  în care aceştia ar  fi putut cu uşurinţă să se adapteze la un mediu nou şi limba turcă e limba lor maternă. Mai mult decât atât, soţia lui nu a dovedit  a fi integrată în Elveţia având o pensie de invaliditate primită de la stat. Ordinul de expulzare împotriva reclamantului a fost menţinută în vigoare.

Autorităţile de imigrare cantonale au cerut reclamantului să părăsească ţara până în 22 ianuarie 2008. Reclamantul a părăsit Elveţia de unul singur.

În scrisorile din 7 iunie 2013 şi 28 iunie 2013, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că reclamantului i-a fost eliberat un permis de şedere pentru Elveţia la 10 februarie 2013. Cu toate acestea, el a vrut să menţină cererea sa depusă, pe motiv că din 2008 până în 2013, el a fost obligat să trăiască în Turcia, în timp ce soţia şi copiii lui au rămas în Elveţia. În această perioadă el nu a fost în măsură să îi sprijine financiar, vizitându-i cel puţin o dată în an în Elveţia.

 

Poziţia Guvernului:

Guvernul a observat că, în cererea sa din 11 ianuarie 2008, reclamantul s-a referit la situaţii şi evoluţii care au apărut numai după decizia Curţii Administrative din 21 martie 2007. Bazându-se pe articolul 8 din Convenţie, Guvernul susţine că reclamantul în persoană a încălcat acest articol prin neachitarea pensiei alimentare, violenţa domestică şi activitate socială contrară unei persoane căsătorite şi cu copii. Plus la toate, acesta a plecat de unul singur în Turcia, neavând contact cu familia în mod regulat. Drept urmare, Guvernul a propus aplicarea articolului 37 §1 c) din Convenţie.

Reclamantul a contestat faptele sus-menţionate. Prin urmare, reclamantul consideră că înaintarea unei cereri de reexaminare a cazului, la nivel intern, nu ar fi avut nici o şansă de succes. Mai mult decât atât, în cazul în care Guvernul a considerat că o cerere de reexaminare ar fi fost de succes, reclamantul ar putea fi de acord cu perceperea unei soluţionări amiabile în faţa Curţii. Cu toate acestea, Guvernul a refuzat această posibilitate printr-o scrisoare din 21 septembrie 2010. Prin urmare, nu au existat motive pentru a radia cazul.

Curtea constată că decizia internă definitivă din data de 24 octombrie 2007 a ​​fost executată la timp, iar reclamantul a părăsit Elveţia pentru câţiva ani. Întrebarea dacă o cerere de reexaminare ar fi fost de succes la nivel naţional, prin urmare nu mai este pertinentă. Curtea respinge solicitarea Guvernului de a radia cererea în conformitate cu articolul 37 §1 (c) din Convenţie.

Raţionamentele CEDO:

Curtea reafirmă la bun început că un stat are dreptul, ca subiect de drept internaţional şi supus la obligaţii de tratat, să controleze intrarea străinilor pe teritoriul său şi şederea  acolo.

 Cu toate acestea, deciziile lor de a expulza trebuie să corespundă în măsura în care acestea pot interfera cu un drept protejat de paragraful 1 al articolului 8 şi să fie în conformitate cu legea internă.

Curtea a observat, în acest context, că nu toţi imigranţii, indiferent de cât timp au avut reşedinţă în ţară urmează să fie expulzaţi.

Articolul 8 protejează, de asemenea, dreptul de a stabili şi dezvolta relaţii cu alte fiinţe umane şi lumea din afară ţării şi poate cuprinde, uneori, aspecte legate de identitatea socială a unui individ. Prin urmare, trebuie să se admită că totalitatea legăturilor sociale dintre imigranţi stabiliţi şi comunitatea în care trăiesc, constituie o parte a conceptului de "viaţă privată " în sensul articolului 8. Expulzarea unui imigrant poate prin urmare, să constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii private. Aceasta va depinde de circumstanţele fiecărui caz particular. La necesitate, de competenţa Curţii este să se concentreze mai degrabă pe termenul de  "viaţa de familie " decât aspectul "vieţii private".

Pentru a evalua dacă un ordin de expulzare şi refuzul unui permis de şedere a fost o procedură necesare într-o societate democratică şi proporţională cu scopul legitim urmărit în conformitate cu articolul 8 din Convenţie, Curtea a stabilit criteriile relevante, din jurisprudenţa sa[2].

În cazul Üner [3], Curtea a rezumat aceste criterii, după cum urmează:

- Natura şi gravitatea infracţiunii comise de către solicitant;

- Durata şederii solicitantului în ţara din care el sau ea urmează a fi expulzat;

- Durata de când a fost comisă infracţiunea şi comportamentul reclamantului în această perioadă;

- Naţionalităţile ale diferitelor persoanelor în cauză ;

- Situaţia familiei reclamantului, cum ar fi durata căsătoriei, precum şi alţi factori care exprimă eficienţa vieţii de familie unui cuplu;

- Dacă soţul/soţia ştia despre infracţiune în momentul în care el sau ea a intrat într-o relaţie de familie;

- Dacă există copii în sau de la căsătorie şi, dacă da, care e vârsta lor;

- Gravitatea dificultăţilor cu care probabil să pot confrunta în ţara în care solicitantul urmează să fie expulzat;

- Bune interese şi bunăstarea copiilor, în special gravitatea dificultăţilor pe care copii reclamantului urmează a fi susceptibili de a le întâlni în ţara în care solicitantul urmează a fi expulzat; şi

- Soliditatea legăturilor sociale, culturale şi de familie cu ţara gazdă şi cu ţara de destinaţie.

Sarcina Curţii constă în a stabili dacă măsurile contestate au lovit în echilibru dintre interesele în cauză, şi anume drepturile individuale protejate de Convenţie pe de o parte, şi interesele comunităţii pe de altă parte.

Interferenţă cu drepturile stabilite la articolul 8 din Convenţia

Solicitantul a locuit în Elveţia, între 1989 şi 2008, adică de mai mult de optsprezece ani, cu o scurtă întrerupere în 1993-1994, şi a lucrat. Curtea nu are, prin urmare, nici un motiv să se îndoiască de faptul că reclamantul a reuşit să stabilească legături sociale, profesionale şi familiale în statul pârât. Măsurile de imigrare luate de autorităţile interne, prin urmare, în mod clar au interferat cu drepturile sale în temeiul articolului 8 din Convenţie. Acest lucru a fost, de asemenea, recunoscut de Guvernul elveţian.

Justificarea ingerinţei

Curtea nu are nici o dificultate în a accepta că ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie a fost întemeiată pe bază aplicării dreptul intern. Astfel cum s-a stabilit de către autorităţile naţionale, măsurile serviciului de imigrare elveţiene s-au bazat pe  Legea rezidenţilor străinilor precum şi ordonanţe de punere în aplicare.

Curtea consideră, de asemenea, că ingerinţa în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie a fost  urmărită în scopuri legitime prevăzute la articolul 8 §2 al Convenţiei, care stipulează ideea interesului pentru ordinea şi siguranţa publică.

Curtea are competenţa de  a evalua dacă statul pârât a implementat legislaţia internă şi internaţională pentru menţinerea unui echilibru corect între interesele reclamantului şi propriile interese în menţinerea siguranţei şi ordinii publice. Curtea va aplica criteriile stabilite din jurisprudenţa sa.

De asemenea, Curtea a reiterat că, în cazuri precum cel de faţă - în cazul în care un solicitant a fost expulzat, dar câţiva ani mai târziu, i-a fost acordat un permis de şedere, pare-se, că pretinsa încălcare a avut loc în perioada în care reclamantul a fost separat de familia sa şi nu în perioada în care acesta a indicat-o în cerere.

În ceea ce priveşte cazierul judiciar al reclamantului, Curtea constată că, deşi cele mai multe dintre infracţiunile au fost minore, numărul lor - nouăsprezece  în total, între 1995 şi 2005 - este considerabil şi indică într-o anumită măsură că  în această perioadă solicitantul nu a fost mereu dispus să respecte ordinea publică în Elveţia. În timp ce Curtea este de acord cu reclamantul situaţia sa privind incapacitatea de a plăti  întreţinerea nu  are legătură cu comportamentul său criminal şi consideră că condamnarea sa pentru violenţă în familie în 1999, a fost unul serios, mai ales când  decizia autorităţilor s-a bazat nu numai pe un caz, ci pe mai multe incidente de violenţa.

În continuare, Curtea notează că reclamantul a primit avertismente repetate din partea autorităţilor de imigrare şi de aceea el ştia de posibilitatea ispăşirii unei pedepse pentru astfel de acţiuni.

Curtea de asemenea, ia în considerare faptul că între septembrie 2005 şi ianuarie 2008, reclamantul nu a fost condamnat din nou.

În afară de comportamentul său criminal, Curtea observă că situaţia financiară a reclamantului se înrăutăţea, astfel eşecul de a plăti întreţinerea familiei sale era pertinentă.

Curtea este de acord cu autorităţile naţionale că reclamantul nu avea diligenţa necesară şi responsabilitate în aspectele financiare şi profesionale. Astfel că Curtea consideră că autorităţile naţionale pe bună dreptate  au luat în vizor comportamentul reclamantului, considerând-o o ameninţare la adresa ordinii publice.

În ceea ce priveşte durata şederii solicitantului în Elveţia, Curtea consideră că optsprezece ani au fost cu siguranţă o perioadă suficient de lungă pentru ca solicitantul să fi stabilit legături strânse cu Elveţia. Cu toate acestea, Curtea nu poate trece cu vederea faptul că statutul de rezident al reclamantului a rămas incert între 1989 şi 1993, când aştepta rezultatul cererii sale de azil şi de asemenea, între septembrie 2004 şi octombrie 2007, atunci când procedurile naţionale cu privire la permisul de şedere au fost în curs de examinare. Mai mult decât atât, după 1997, reclamantul a fost avertizat în mod repetat de către autorităţile de imigraţie şi prin urmare, el trebuia să fi fost conştient de faptul că măsurile de restricţionare pot fi aplicate în ceea ce priveşte comportamentul şi situaţia sa financiară.

În ceea ce priveşte situaţia familiei reclamantului, Curtea reiterează că el a trăit şi fără de soţia sa între 1999 şi 2004, dar a menţinut o relaţie strânsă cu copiii săi în timpul acestor ani. În domeniul financiar, cu toate acestea, el a neglijat extrem îndatoririle sale faţă de copii. Cu toate că, din 2004 până în 2008 el a mai locuit cu soţia sa şi a contribuit la educarea copiilor. Separarea de familie între 2008 şi 2013 a afectat, prin urmare, cu siguranţă relaţiile de familie. Totuşi, Curtea consideră că expulzarea în Turcia nu la împiedicat să menţină o viaţă de familie. Pe de o parte, Curtea reţine că ar fi fost posibil ca reclamantul să rămână în contact cu familia sa chiar şi fiind la distanţă. Prin urmare, se ia în considerare faptul că între 2008 şi 2013 reclamantului i-a fost permis să viziteze familia în Elveţia şi că familia sa a avut, de asemenea, posibilitatea să-l viziteze în Turcia.

Pe de altă parte, Curtea consideră că nu a existat obstacole majore în 2008, pentru familia reclamantului să-l însoţească în Turcia. În acest sens, Curtea reiterează că soţia reclamantului provine de asemenea din Turcia , unde  a trăit până la vârsta de 18 şi a menţinut mereu legăturile cu familia.

Prin urmare, pare clar Curţii că soţia a păstrat legături sociale şi lingvistice cu ţara sa de origine. Mai mult, Curtea este de acord cu autorităţile naţionale care  la momentul deciziei interne definitive din 24 octombrie 2007, copii erau încă la o vârstă în  care ar fi fost capabili să se adapteze la un nou mediu fără dificultăţi serioase, nu în ultimul rând pentru că turca este limba lor maternă.

În cele din urmă, în scopul de a evalua proporţionalitatea măsurilor de imigrare contestate, Curtea trebuie, de asemenea, să ţină cont de faptul că - în ciuda duratei nedeterminată a interdicţiei de intrare împotriva reclamantului - el a fost capabil să-şi viziteze familia cel puţin o dată în Elveţia, între 2008 şi 2013, precum şi când a primit din nou permis de şedere pentru Elveţia în februarie 2013. Pe baza acestor fapte particulare, Curtea susţine că interdicţia de intrare nu a fost intruzivă în ceea ce priveşte drepturile reclamantului în temeiul articolului 8 din Convenţie (a se vedea, prin contrast, Cazul Emre vs. Elveţia).

Luând în considerare cele de mai sus, Curtea subliniază că toţi factorii de mai sus au fost menţionaţi şi discutaţi, cu referire la faptele relevante, la momentul faptelor, de către autorităţile naţionale implicate, la toate cele patru niveluri de competenţă.

De asemenea, Curtea reiterează că autorităţile naţionale  în procedura lor internă au remarcat deja faptul că reclamantul a reluat viaţa matrimonială şi a  îndeplinit atribuţiile sale financiare faţă de familie din octombrie 2004 încoace. Autorităţile elveţiene au decis în acel moment, că pentru  interesul public, este favorabil deportarea reclamantului.

Curtea consideră că, după ce a identificat factorii relevanţi, autorităţile interne au luat în considerare respectarea jurisprudenţei Curţii, respectând astfel prevederile articolului 8 din Convenţie.

 

Decizia CEDO:

În concluzie, Curtea constată în unanimitate că a existat un echilibru just în ceea ce priveşte refuzul de a-i prelungi permisul de şedere reclamantului şi ulterior expulzarea lui din Elveţia. Astfel s-a respectat proporţionalitatea obiectivelor urmărite şi, prin urmare, considerată ca fiind o acţiune necesară într-o societate democratică. Nu a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-141929 

 

 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă