La 18 martie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Beraru versus România (cererea nr.40107/04).

Subiectul cererii:

Solicitantului, Sorin Beraru Schumel, este un cetățean din Israel, născut în 1949 care locuiește în Tel Aviv. Cazul se referă la procedurile penale pornite împotriva sa în România pentru presupusa implicare în dare de mită unui procuror, în scopul de a revoca un mandat internațional de arestare împotriva dlui Beraru, într-un alt caz penal. Printr-o hotărâre a instanţelor naţionale din ianuarie 2004, domnul Beraru a fost condamnat pentru dare de mită și condamnat la șapte ani de închisoare. Bazându-se pe articolul 6 § § 1 și 3 (b), (c) și (d) din Convenție, reclamantul s-a plâns de o serie de încălcări ale garanțiilor unui proces echitabil, în special:

(a) Reclamantul a pretins că dreptul său de a fi judecat de o instanță independentă și imparțială a fost încălcat, deoarece după cinci luni de la începerea procedurii în fața Curții de Apel București, Completul inițial a unui singur judecător a fost completat de un al doilea judecător după ce a fost audiate mai multe dovezi de către instanța de judecată, iar cel de-al doilea judecător a deliberat și a semnat hotărârea fără audierea martorilor.

(b) Reclamantul s-a plâns că instanțele judecătorești naționale nu au respectat obligația de a examina toate probele și că avocaților săi nu li s-a asigurat un acces adecvat la dosar, în scopul de a-și pregăti apărarea.

(c) Reclamantul s-a plâns de asemenea, că obținerea probelor nu a fost contradictorie și că regulile de obținere a probelor au fost încălcate. De asemenea, el s-a plâns că condamnare sa a fost bazată în principal pe transcrieri pe casete audio care, de fapt, după părerea lui nu ar fi fost folosite ca probe în dosar.

Circumstanţele cauzei:

În 2001, a fost inițiată procedura de urmărire penală împotriva reclamantului de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiție în legătură cu achiziționarea unei companii din România, numită CICO, vândută la licitație de statul român. Reclamantul a fost acuzat de comiterea mai multor infracțiuni financiare grave. În mai 2001, a fost emis un mandat internațional de arest împotriva reclamantului. La 18 februarie 2002, procurorul responsabil de caz (HG) şi-a informat superiorii în scris cu privire la faptul că i-a fost oferită o mită semnificativă (1,5 milioane de dolari SUA (USD)), în scopul de a revoca mandatul de arest emis împotriva reclamantului. Dna procuror (HG) a adăugat că soțul ei (HD) a fost contactat de către ofițerii de poliție care s-au oferit să faciliteze contactul dintre persoana folosită de către solicitant, ca intermediar(SH), și soţul ei. Ulterior, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a autorizat monitorizarea și înregistrarea convorbirilor telefonice dintre persoanele implicate în dare de mită. La 14 iunie 2002, doi dintre ofițerii de poliție implicați în dare de mită, BR și UI, s-au întâlnit cu soțul procurorului, HD, pe terasa unui restaurant, la București, cu scopul de a-i da o parte din mită intenționat. Ei au fost reținuți în timp ce transmiteau suma de  99,700 USD soţului procurorului. Procedurile penale au fost inițiate împotriva lui SH și împotriva a trei ofițeri de poliție, care au acționat în calitate de intermediari. Printr-un act de acuzare din 11 iulie 2002, reclamantul a fost acuzat de dare de mită în sensul articolului 255 § 1 din Codul penal român, coroborat cu articolul 7 § 2 din Legea 78/2000. Ceilalţi patru inculpați, S.H., B.R., U.I. și B.S.L. au fost acuzați de complicitate la comiterea infracţiunii respective.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a subliniat că schimbarea componenţei completului a constat doar în numirea celui de-al doilea judecător la audierea din 21 mai 2003, în timp ce primul judecător a rămas neschimbat. De asemenea, s-a declarat că judecătorul nou-numit a avut acces la dosarele și benzile audierilor precedente și a fost în măsură să obțină o cunoaștere exactă a situației fiecărui inculpat și martor. Mai mult decît atît, prima instanță a pronunțat hotărârea la data de 26 ianuarie 2004, la opt luni după numirea celui de-al doilea judecător. Guvernul a susținut că reclamantul a avut acces la probele din dosar și a avut posibilitatea de a contesta înregistrările și de a se opune utilizării lor în timpul procesului.

Raţionamentele CEDO:

Curtea menţionează că cerințele din punctul 3 al articolului 6 trebuie să fie privite ca aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de paragraful 1, în acest sens, Curtea a examinat plângerea prin prisma ambelor prevederi[1]. De asemenea, Curtea a examinat fiecare dintre diversele motive care au dat naștere prezentei plângeri, în scopul de a stabili dacă procedura, în ansamblul său, a fost corectă[2].

Curtea a considerat că un aspect important al procedurilor penale echitabile este posibilitatea acuzatului de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului, lucru care decide în cele din urmă circumstanţele cazului. Principiul de rapiditate este o garanție importantă în cadrul procedurilor penale în care observațiile făcute de către instanța de judecată cu privire la conduita și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru acuzat. Prin urmare, o schimbare în componența instanței de judecată după audierea unui martor important ar trebui să ducă, în mod normal la audierea repetată a martorului[3]. În speță, Curtea constată că primul judecător a audiat toţi martorii și coinculpații reclamantului în februarie și martie 2002. După numirea celui de-al doilea judecător coinculpații și martorii audiați anterior nu au fost audiaţi din nou. Curtea acceptă situaţia că, în timp ce al doilea judecător a fost numit în luna mai 2003, la cinci luni după ce procedurile au fost începute, primul judecător, care a audiat cele mai multe dovezi singur, a rămas același pe parcursul procesului. De asemenea, se acceptă faptul că cel de-al doilea judecător a avut la dispoziție transcrierile audierilor la care martorii și coinculpaţii au fost audiaţi. Cu toate acestea, menționând că condamnarea reclamantului s-a bazat exclusiv pe dovezi, pe care cel de-al doilea judecător nu le-a auzit direct, Curtea consideră că disponibilitatea acestor transcrieri nu poate compensa lipsa de rapiditate în cadrul procedurii. Mai mult decât atât, Curtea menţionează despre faptul că există posibilitatea ca instanța ierarhic superioară, în anumite circumstanțe, să repare carenţele produse în faţa primei instanțe[4]. În prezenta cauză, Curtea notează că ultimă instanță nu doar a admis hotărârea primei instanțe, dar şi decizia în privinţa probelor prezentate în fața Tribunalului de primă instanță, fără audierea directă a martorilor şi a coinculpaţilor. Cu toate acestea, în opinia Curții, circumstanțele contestate privind modificarea componenței completului de la Curtea de Apel București nu par să fie de așa natură încât să apară dubii cu privire la imparțialitate. Pe de altă parte, schimbarea nu trebuie să fie luată în considerare în ceea ce privește posibilele consecințe pentru corectitudinea procedurilor în ansamblu.

Curtea subliniază că articolul 6 § 3 ( b ) din Convenția asigură pentru orice persoană acuzată de o infracțiune penală dreptul de a dispune de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Mai mult decît atît, "facilităţile" care urmează să fie puse la dispoziţia oricărei persoane acuzate de infracțiune includ posibilitatea de a fi informat, în scopul pregătirii apărării sale, şi cu privire la rezultatul cercetărilor efectuate pe parcursul procedurilor. Curtea reiterează că accesul nerestricționat la dosar și utilizarea fără restricții a oricărei note, inclusiv, dacă este necesar, posibilitatea de a obține copii ale documentelor relevante, sunt garanţii importante ale unui proces echitabil. Eșecul de a permite un astfel de acces a ajutat Curtea în evaluarea constatării că principiul egalității armelor a fost încălcat[5]. În prezenta cauză, Curtea notează că avocații reclamantului nu au putut avea acces direct la dosarul cauzei până la o etapă avansată, ei nu au fost informaţi inițial cu o copie a actului de învinuire. Mai mult decât atât, nu au putut obține nici o copie a transcrierilor înregistrărilor apelurilor telefonice sau o copie a înregistrărilor apelurilor telefonice folosite ca probe în dosar. În acest sens, avocații reclamantului au depus numeroase cereri de acces la dosar în instanțele judecătorești naționale. De asemenea, Curtea observă că lipsa de acces la dosar, a cauzat dificultăți în pregătirea apărării, acesta fiind motivul exact înaintat de către avocații reclamantului pentru care doresc să-și retragă reprezentarea solicitantului.

Curtea reiterează că datoria sa, în conformitate cu articolul 19 al Convenției, este de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele contractante la convenție. În special, nu este funcția sa de a se ocupa de erorile de fapt sau de drept care ar fi fost comise de către o instanță națională, cu excepția cazului și în măsura în care acestea ar fi putut încălca drepturile și libertățile protejate de Convenție. În timp ce articolul 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu instituie nici o regulă cu privire la admisibilitatea probelor ca atare, care este în primul rând o problemă de reglementare în dreptul național[6]. Nu este, prin urmare, rolul Curții de a stabili, dacă anumite tipuri de probe - de exemplu, dacă dovada obținută în mod ilegal - poate fi admisibilă. Curtea a constatat deja, faptul că instanțele interne care au utilizat ca dovezi unice transcrieri ale convorbirilor telefonice obținute în mod ilegal, nu intră în conflict cu cerințele de echitate consacrate la articolul 6 din Convenție. Prin urmare, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, au fost corecte[7]. Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost corectă, trebuie să se stabilească dacă a fost respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special faptul dacă reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea dovezilor și posibilitatea de a se opune utilizării sale. În plus, calitatea probelor trebuie să fie luate în considerare, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost obținute pune la îndoială fiabilitatea sau acuratețea sa[8]. În speță, Curtea admite faptul că utilizarea casetelor audio   s-ar putea aborda în primul rând ca o încălcare a articolului 8 din Convenție. Cu toate acestea, reclamantul nu a înaintat o astfel de plângere. Însă, atunci când se efectuează o analiză în conformitate cu articolul 6, ar trebui să se țină seama de constatările Curții în temeiul articolului 8 în ceea ce privește conţinutul legislaţiei relevante din România, în vigoare la acea dată cu referire la monitorizarea telefonului. Curtea a precizat că, la momentul procedurii, legea aplicabilă nu a oferit suficiente garanții împotriva imixtiunii arbitrare în viața privată a reclamantului. S-a stabilit, printre altele, că autorizarea prealabilă a monitorizării telefonului a fost dată de către un procuror, în loc de un tribunal independent și imparțial. Curtea reiterează că probele nu au un rol predeterminat în procedura penală a statului pârât. Instanțele de judecată sunt libere să-l interpreteze în contextul cauzei având în vedere toate elementele sale anterioare. Curtea observă că înregistrările au jucat un rol important în ansamblul de dovezi evaluate de către instanțele de judecată. Astfel, la începutul procedurii, prima instanță a considerat că este absolut necesar să se efectueze un raport de expertiză tehnică privind înregistrările, și a ordonat ca să se execute un astfel de raport. Mai mult decât atât, prima instanță, bazîndu-se pe transcrierile înregistrărilor, a concluzionat că; "lasă puțin loc de îndoială" în ceea ce privește vinovăția acuzatului, recunoscând în același timp că declarațiile date de alţi coacuzaţi nu au fost în totalitate fiabile, astfel încît acestea ar putea, "fi considerate subiective". În ciuda importanței înregistrărilor în evaluarea probelor, prima instanță şi-a schimbat poziția sa inițială în ceea ce privește necesitatea unui raport tehnic pentru a stabili autenticitatea înregistrărilor. La sfârșitul procedurii a considerat raportul ca fiind de prisos și a revizuit decizia sa de a aduce aceste probe[9]. În plus, în ciuda faptul că INEC a prezentat un raport tehnic care să ateste că au existat îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor[10], înainte de pronunțarea hotărârii, primă instanță s-a bazat pe transcrieri, în loc să pronunţe o redeschidere a procedurii pentru a permite părților să-și prezinte observațiile cu privire la raport. Curtea constată nu numai că instanțele interne şi-au bazat decizia lor pe înregistrări cu autenticitate contestată, de asemenea, nu au răspuns la observațiile reclamantului cu privire la faptul că transcrierile audio nu i-au fost prezentate și, prin urmare, acesta nu a făcut cunoştinţă cu conținutul lor.

Curtea a notat că nici una din greşelile constatate în faza de judecată și înainte de proces în primă instanță nu au fost remediate ulterior de către instanța de apel . În ciuda competenței sale de a examina toate aspectele legate atât de fapt, cît și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a efectuat o nouă examinare judiciară a dovezilor disponibile și a argumentelor de fapt și de drept ale părților. Atât Curtea de Apel București, cît și Înalta Curte de Casație și Justiție doar a reiterat concluziile procurorului, însă nu a abordat plângerile repetate făcute de inculpați cu privire la erorile din proces.

Decizia CEDO:

Având în vedere constatările de mai sus, Curtea conchide că procedura în cauză, luată per ansamblu, nu satisface cerințele unui proces echitabil. În consecință, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 combinat cu articolul 6 § 3 (b), (c) și (d) din Convenție. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 6 din Convenție, de încălcare a dreptului său la pronunțarea publică a hotărârii judecătorești și a dreptului său de a fi prezumat nevinovat, prin implicarea instituţiilor mass-media. Având în vedere toate materialele aflate în posesia sa, și în măsura în care chestiunile reclamate sunt de competența sa, Curtea a considerat că această parte a cererii nu dezvăluie nici o aparență de încălcare a Convenției. Rezultă că este inadmisibilă în temeiul articolului 35 § 3 ca vădit nefondată și a fost respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 din Convenție.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul a pretins 5.000 de euro ( EUR) cu titlu de prejudiciu moral .

Având în vedere toate circumstanțele prezentei cauze, Curtea acceptă că reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi compensată numai de constatare a încălcării. Făcând o evaluare în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului 4,000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxă care poate fi percepută de la el.

Reclamantul a solicitat, de asemenea, 10.000 de euro pentru costurile de reprezentare juridică şi 20264 EUR pentru costurile de traducere. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea costurilor și cheltuielilor numai în măsura în care s-a demonstrat că acestea au fost realmente angajate, necesare și rezonabile ca cuantumul. În cazul de față, ținând cont de documentele aflate în posesia sa și criteriile de mai sus, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde suma de 3.000 EUR pentru costurile sub toate capetele de cerere.

Hotărîrea în original o găsiţi la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-141910 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă