La data de 18 martie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Szabo vs. România (cererea nr. 8193/06).

Subiectul cererii:

Reclamanţii s-au născut în 1962, 1964 şi 1974, originari din Târgu Mureş, România.

La data de 15 ianuarie 1997 a fost deschisă o anchetă penală împotriva reclamantului şi a altor două persoane, iar la 4 aprilie 1997 au fost puşi sub acuzare pentru violarea domiciliului, vătămarea corporală gravă care a provocat moartea victimei, precum şi acuzaţi de fals în declaraţii la poliţie. Reclamanţii se plâng de încălcarea articolului 6 §1 şi §3 (dreptul la un proces echitabil) din Convenţia Europeană, motivând că procesul a fost tergiversat nemotivat, iar drepturile sale au fost violate pe parcursul procesului.

 

Circumstanţele cauzei:

Între 13 mai 1997 şi 21 aprilie 1998, Tribunalul Mureş a amânat procedura de citare a unor martori de mai bine de nouă ori, solicitaţi de către procuror, şi examinarea altor probe solicitate de  cei trei reclamanţi.

La data de 5 iunie 1998, Tribunalul Mureş a condamnat solicitanţii pentru vătămare corporală gravă care a provocat moartea victimei, în sensul articolului 183 din Codul penal, şi violare de domiciliu,  condamnându-i pe fiecare la trei ani de închisoare. Reclamantul Ştefan Şopterean a mai primit o condamnare cu suspendare pentru insultarea unui ofiţer de poliţie. Toţi cei trei reclamanţi au fost obligaţi să plătească despăgubiri civile în comun. Reclamanţii şi procurorul au depus recurs împotriva hotărârii la Tribunalul Judeţean Mureş.

La prima audiere în faţa  Curţii de Apel la Târgu Mureş  la 23 decembrie 1998, procurorul a solicitat ca instanţa să schimbe încadrarea juridică a faptelor comise de către solicitanţi la omor deosebit de grav, cum sunt definite la articolul 174 coroborat cu articolul 176 din Codul penal. În aceste condiţii, reclamanţii au solicitat o amânare a procedurii pentru a-şi pregăti apărarea.

La 3 februarie 1999, Curtea de Apel a audiat toate părţile implicate în proces şi au decis să amâne pronunţarea hotărârii pentru 18 februarie şi, ulterior, pentru 4 martie 1999.

La 4 martie 1999, la Târgu Mureş, Curtea de Apel a admis recursul procurorului şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă pentru rejudecarea cauzei pe fond.

Între 11 mai şi 19 octombrie 1999, Tribunalul Mureş a amânat procedura de şapte ori din cauza absenţei părţii civile până la citarea unor martori solicitaţi de către procuror.

La audieri, în 16 noiembrie 1999, Tribunalul Mureş a audiat observaţiile solicitanţilor cu privire la cererea procurorului de a schimba recalificarea crimelor percepute. Avocaţii reclamanţilor au solicitat instanţei să respingă această cerere şi să amâne pronunţarea hotărârii, pentru ca aceştia să îşi prezinte observaţiile în scris. Instanţa a amânat pronunţarea hotărârii pentru 3 decembrie şi, ulterior, până la 10 decembrie 1999.

La 10 decembrie 1999, Tribunalul Judeţean Mureş, după o analiză detaliată a tuturor elementelor de probă cuprinse în dosar, au respins cererea procurorului pentru recalifica actelor comise de către reclamanţi şi a menţinut condamnarea  anterioară pentru vătămarea corporală gravă provocând moartea victimei, în sensul articolului 183 din Codul penal, şi violare de domiciliu.

Apelul făcut de către procuror şi reclamanţi împotriva hotărârii menţionate mai sus, s-a permis de către Curtea de Apel,  la 16 mai 2001,  rejudecarea cauzei pe fond.

Între 23 octombrie 2001 şi 17 septembrie 2002, Tribunalul Mureş a amânat procedura de unsprezece ori din cauza absenţei avocaţilor reclamanţilor, până la citarea unor martori solicitaţi de către reclamanţi.

La 15 octombrie 2002, Tribunalul Judeţean a audiat ambele părţi cu privire la cererea procurorului pentru a schimba încadrarea juridică dintr-o infracţiune definită conform articolului 183, într-o crimă conform articolele 174 176 (a) din Codul penal. Instanţa a mai decis să suspende procedura, în scopul de a permite solicitanţilor să prezinte observaţii scrise cu privire la problemă.

La audierea suplimentară din 12 noiembrie 2002, reprezentanţii reclamanţilor au prezentat din nou apărarea lor pe cale verbală, şi, ulterior, şi-au exprimat-o în scris, cu privire la problema de schimbare a încadrării juridice a infracţiunilor. Tribunalul a decis să amâne pronunţarea hotărârii la 22 şi, ulterior, până la 29 noiembrie 2002.

La audierea din 15 aprilie 2003  s-a modificat încadrarea juridică a acuzaţiile împotriva reclamanţilor  şi a fost discutată din nou în prezenţa tuturor părţilor în faţa instanţei. Pronunţarea hotărârii a fost amânată până la 22 aprilie 2003.

La 22 aprilie 2003, Tribunalul Mureş a decis să schimbe  încadrarea  juridică anterioară a infracţiunilor şi a condamnat reclamanţii pentru vătămarea corporală gravă care a provocat moartea victimei, aşa cum sunt definite la articolul 183 din Codul penal, şi violare de domiciliu. A fost majorat cuantumul daunelor civile. Restul prevederilor hotărârii instanţelor din judeţul Mureş Curtea de 10 decembrie 1999 au rămas neschimbate. Procurorul a depus recurs împotriva acestei decizii.

La 23 octombrie 2003, după două amânări ale cauzei, la Târgu Mureş, Curtea de Apel a menţinut hotărârea judecătorească din 22 aprilie 2003 pronunţată de Tribunalul Judeţean Mureş.

La 17 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis calea de atac a procurorului şi a trimis cauza la Curtea de Apel.

La 19 noiembrie şi 17 decembrie 2004, Curtea de Apel din Târgu Mureş, a amânat judecarea cauzei din motivul absenţei şi a lipsei de pregătire a avocaţilor reclamanţilor.

La audierile din 14 ianuarie 2005, în faţa Curţii de Apel, părţile şi-au prezentat observaţiile cu privire la motivele procurorului, şi anume cererea de reclasificare a crimelor comise de către solicitanţi. Avocaţii reclamanţilor au solicitat instanţei să respingă cererea, deoarece nu a fost susţinută de probe şi a fost evident faptul că dovezile colectate  de către reclamanţi contravin  probelor de fond. Curtea de Apel a decis să amâne pronunţarea primei hotărârii din 26 ianuarie.

La 28 ianuarie 2005, la Târgu Mureş, Curtea de Apel a decis redeschiderea procedurii pe fondul recursului, deoarece nu s-a putut ajunge la un consens între cele trei judecătorii cu privire la caz.

La 8 aprilie 2005, Curtea de Apel a audiat din nou observaţiile părţilor cu privire la problema schimbării încadrării juridice a faptelor comise de către reclamanţi, care a fost suspendată de judecată.

La 19 aprilie 2005, la Târgu Mureş, Curtea de Apel a condamnat reclamanţii de comiterea infracţiunilor de omor deosebit de grav cum este definit în articolele 174 şi 176 (a) din Codul penal şi condamnaţi la şaisprezece ani de închisoare. Celelalte prevederi ale Hotărârii pronunţate la 22 aprilie 2003 de către Tribunalul Judeţean Mureş au fost admise.

Reclamanţii au formulat un recurs in interesul legii împotriva acestei hotărâri.

La 30 iunie şi 15 septembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a amânat procedura din cauza absenţei şi lipsa de pregătire a avocaţilor reclamanţilor.

La data de 27 octombrie 2005, în prezenţa solicitanţilor, avocaţii acestora au prezentat în  apărarea lor în faţa instanţei cu privire la schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor percepute. Reclamanţii au fost, de asemenea, audiaţi de  către instanţa de judecată. Ei au declarat că au fost de acord cu avocaţii lor şi au regretat comiterea crimei. Într-un final a fost amânată până la 9 noiembrie 2005.

La 9 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile reclamanţilor la chestiuni de drept şi i-a condamnat pentru infracţiunea de omor în sensul articolului 174 din Codul Penal. Reclamanţii au fost condamnaţi la doisprezece ani de închisoare. Restul prevederilor din hotărârea pronunţată la 22 aprilie 2003 de către Tribunalul Judeţean Mureş au fost admise.

 

Poziţia Guvernului:

Guvernul a declarat că durata procedurii a avut loc în termen rezonabil, având în vedere că acest caz a fost unul deosebit de complex din cauza gravităţii infracţiunii şi a numărului mare de martori şi acuzaţi. Guvernul a susţinut că reclamanţii înşişi au cauzat unele întârzieri în timpul procedurii judiciare solicitând o serie de amânări ale audierilor. Reclamantul contestă poziţia guvernului.

 

Raţionamentele CEDO:

 Curtea susţine că perioada care trebuie luată în considerare în temeiul articolului 6 §1 din Convenţie, trebuie să fie determinată în mod individual. Acesta începe în momentul în care acuzaţiile formale au fost aduse la cunoştinţă spre examinarea cazului împotriva unei persoane sau în cazul în care persoana a fost afectată în mod substanţial de acţiunile întreprinse de către autorităţi, ca urmare a unei suspiciuni împotriva lui (a se vedea, printre alte autorităţi, Eckle împotriva Germaniei, 15 iulie 1982, § 73, seria A nr. 51). Tocmai de aceea, data începerii urmăririi penale împotriva reclamanţilor nu reprezintă o dispută în proces. Astfel, în sensul articolului 6 §1, perioada care trebuie luată în considerare în acest caz este din 15 ianuarie 1997 şi s-a încheiat la 9 noiembrie 2005, adică opt ani, nouă luni şi douăzeci şi cinci zile.

Curtea reaminteşte în continuare că rezonabilitatea duratei procedurilor trebuie evaluată în lumina circumstanţelor cauzei şi cu referire la următoarele criterii: „complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi a autorităţilor relevante, precum şi care a fost miza reclamantului în litigiu”.[1]

 Curtea observă  că în cazul de faţă au existat întârzieri procedurale repetate pe întregul curs al procedurii. Se poate accepta ca în cazul în care împotriva reclamanţilor şi celorlalţi coacuzaţi, are loc  procedura de judecată, poate fi admis faptul că şi reclamanţii au fost responsabili pentru unele dintre întârzieri. Acestea fiind spuse, durata acestei perioade nu poate fi justificată de complexitatea cauzei, precum şi a amânărilor solicitate de  către reclamanţi. În opinia Curţii, durata procedurii poate fi explicată doar prin eşecul instanţelor judecătoreşti naţionale care se ocupau de caz  (Sereny v. România, nr. 13071/06, § 114 la 16, 18 iunie 2013).

Curtea punctează că, calificarea componenţei infracţiunii joacă un rol crucial în procesul penal, în sensul că  i se atribuie titlul de atenţie specială din momentul în care suspectului i se comunică formal prin ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit, având la bază date factuale şi juridice acumulate în împotriva sa. Articolul 6 §3 (a) din Convenţie oferă inculpatului dreptul de a fi informat, nu doar despre cauza acuzaţiilor aduse, dar şi caracterizarea juridică a acestor acte. (a se vedea Pélissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], no.25444/94, § 51, ​​CEDO 1999 II;. Dallos v. Ungaria, nr 29082/95, § 47 1 martie 2001; şi Varela Geis v. Spania, nr. 61005/09, § § 41 şi 42, 05 martie 2013).

Domeniul de aplicare a dispoziţiei sus-menţionate trebuie, în special, să fie evaluată în lumina dreptului mai general la un proces echitabil, garantat de articolul 6 §1 din Convenţie. Curtea consideră că, în materie penală, furnizarea informaţiilor complete şi detaliate cu privire la acuzaţiile împotriva inculpatului, şi, prin urmare, încadrarea juridică este o condiţie esenţială pentru a se asigura  de faptul că procedurile sunt corecte. În ceea ce priveşte plângerea în temeiul articolului 6  §3 (b) din Convenţie, Curtea reiterează că sub-paragrafele (a) şi (b) Articolul 6 §3  sunt conexe, iar dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei aduse trebuie să fie luat în considerare în funcţie de dreptul acuzatului de a-şi pregăti apărarea (a se vedea Pélissier si Sassi, citată mai sus, §52-§54).

Curtea menţionează că, în cazul de faţă cererea de a schimba încadrarea juridică a faptelor comise de către reclamanţi a fost prezentată pentru prima oară de către procuror în faţa instanţelor naţionale la 23 decembrie 1998. La cererea reclamanţilor, instanţa a amânat judecarea cauzei, în scopul de a le permite să-şi pregătească apărarea, după care observaţiile obiecţiile au fost audiate public din partea tuturor părţilor în cursul şedinţei următoare. Aceeaşi cerere a fost reiterată şi discutată în audieri publice în faţa instanţelor naţionale în mai multe rânduri pe parcursul procedurilor. Reclamanţii au fost prezenţi la toate aceste audieri precum şi avocaţii acestora. De asemenea, ei au avut dreptul  şi au utilizat posibilitatea de a prezenta observaţii scrise cu privire la solicitarea în cauză în faţa tuturor instanţelor.

 

Decizia CEDO:

Având în vedere  că toate elementele puse spre discuţie şi examinare, Curtea constată că durata procedurii în cauză nu îndeplineşte cerinţa de „timp rezonabil". În consecinţă, a existat o încălcare a articolului 6 §1 din Convenţie.

Totodată, Curtea consideră că instanţele judecătoreşti naţionale au oferit solicitanţilor posibilitatea de exercitare a drepturilor lor la apărare cu privire la problema de a schimba încadrarea juridică a acuzaţiile împotriva lor într-un mod practic şi eficient şi în timp util. Ca urmare, cazul nu dezvăluie nici o aparenţă de încălcare a garanţiilor prevăzute la articolul 6 §3 (a) şi (b) din Convenţie.

 

Costuri şi cheltuieli:

Reclamanţii Ioan Szabo şi Ştefan Şopterean, fiecare au pretins câte 6.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. De asemenea, au cerut daune în mărime de 50.000 de euro fiecare cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul a susţinut că nu a existat nici o legătură între pretinsa încălcare şi suma cu titlu de prejudiciu material solicitată de reclamanţii Ioan Szabo şi Ştefan Şopterean. În ceea ce priveşte suma solicitată cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul a susţinut că suma este una excesivă şi constatarea unei violări ar constitui o satisfacţie echitabilă şi suficientă pentru solicitanţi.

Curtea reiterează că, în speţă, s-a constatat o violare a articolului 6 §1 din Convenţie, din cauza duratei excesive a procedurilor penale împotriva reclamanţilor. Prin urmare, aceasta nu discerne nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins de reclamantul Ioan Szabo şi Ştefan Şopterean. Prin urmare, se resping aceste afirmaţii.

Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamanţii Ioan Szabo şi Ştefan Şopterean trebuie să fi au suferit un prejudiciu moral - cum ar fi stres şi frustrare, rezultată în urma duratei prelungite a procedurii în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale. Prin urmare, Curtea le acordă EUR 1,800 fiecăruia cu titlu de prejudiciu moral.

Soţia solicitantului Marin Rusu a pretins 250.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral printr-o scrisoare din 3 mai 2010, care nu a fost semnată.

Guvernul a solicitat Curţii să respingă cererea, din motiv că aceasta nu a fost delegată în mod oficial ca să reprezinte interesele solicitantului în cadrul procedurii în faţa Curţii.

Curtea reiterează că, în conformitate cu articolul 45 din Regulamentul Curţii, în cazul în care solicitanţii aleg să fie reprezentaţi de către persoane terţe în faţa Curţii, sunt obligaţi conform procedurilor legale să prezinte o procură sau o împuternicire scrisă. O astfel de procură sau declaraţie din partea soţiei reclamantului, nu a parvenit respectând normele legale, astfel că,  prin urmare, având în vedere eşecul de a îndeplini cerinţele formale, Curtea respinge cererea reclamantului Marin Rusu cu titlu de prejudiciu moral.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-141912 

 

 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă



[1]Case Szabo and Others c Romania, European Court of Human Rights, p. 8/13, 2014, France (traducere din original)