La data de 11 martie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Gal vs. Ungaria, (cererea nr. 6263/11).

Subiectul Cererii

Solicitantului, György Gál, este cetăţean maghiar  născut în 1954 şi locuieşte în Budapesta. Cazul se referă în principal la arestarea preventivă a persoanei Gal pe motiv de fraudă şi alte infracţiuni. Reclamantul Gal se plânge pe încălcarea drepturilor sale şi nerespectarea articolelor 5 §3 (dreptul la libertate şi securitate); articolul 6 §1 (dreptul la un proces echitabil într-un termen rezonabil), articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie) şi articolului 13 (dreptul la un recurs efectiv)  de către autorităţile ungare, plângându-se de tărăgănarea procedurilor penale împotriva sa.

 

Circumstanţele cauzei:

La 25 noiembrie 2008, reclamantul, membru al Consiliului municipal Budapesta şi preşedinte al comitetului economic municipal, a fost arestat sub acuzaţia de fraudă în mărimi deosebit de grave şi  alte infracţiuni. Ulterior, au fost iniţiate proceduri penale împotriva altor colegi apropiaţi şi cunoscuţi ale solicitantului, în acelaşi context.

La 27 noiembrie 2008, Instanţa de Sector a dispus arestarea preventivă a reclamantului bazându-se pe secţiunea 129 (2) b), c), şi d) din Codul de procedură penală. Avocatul apărării a solicitat ca instanţa să nu-l reţină preventiv, ci să i se atribuie arest la domiciliu, dacă o măsură coercitivă ar fi inevitabilă. Instanţa însă a considerat că a existat pericolul ca reclamantul să se sustragă de la acuzaţiile grave în virtutea contactelor sale în străinătate.

La 8 decembrie 2008, Tribunalul Regional din Budapesta a menţinut în vigoare decizia primei instanţe, adăugând că riscul de repetare a criminalităţii există. De asemenea, Curtea a constatat că reclamantul a avut un loc de muncă cu un venit regulat, dar a comis presupusele acte criminale în calitate de membru al unui grup criminal.

La 25 şi 27 noiembrie 2008, Oficiul de Investigaţii al Procuraturii Centrale, pentru a evita coluziunea, a limitat contactele personale ale solicitantului: corespondenţa şi contactele personale cu membrii familiei sale, care au fost permise numai sub supravegherea Parchetului Public.

 La 22 decembrie 2008, judecătorul de instrucţie al Curţii Centrale de Sector din regiunea Pest a prelungit arestarea preventivă a reclamantului până la 27 martie 2008, motivând secţiunea 129 (2), b ) şi c) din Codul de procedură penală. Instanţa a constatat că reclamantul a fost acuzat de fraudă agravată, corupţie şi fals în înscrisuri.

La data de 14 ianuarie 2009, Tribunalul Regional din Budapesta a confirmat decizia primei instanţe, dar a extins raţionamentul pentru a include riscul recidivei în conformitate cu secţiunea 129 (2) d). Acesta a constatat că reclamantul a săvârşit pretinsele acte criminale pe o perioadă mai lungă de timp, într-un mod organizat şi în strânsă colaborare cu asociaţii săi.

La 24 martie 2009, Judecătoria de sector a prelungit detenţia reclamantului pentru încă două luni, aducând drept motiv prevederile din secţiunea 129 (2) b), c) şi d) din Codul de Procedură Penală. Justificarea a fost constatată în urma acumulării de dovezi împotriva reclamantului şi riscul ca el ar încerca să influenţeze martorii sau să obstrucţioneze ancheta. Această decizie a fost confirmată în apel la 7 aprilie 2009.

La 27 martie 2009, reclamantul a solicitat să contacteze prin telefon cu soţia sa, cerinţă care a fost respinsă la 7 aprilie 2009. În urma unei plângeri din partea solicitantului, şeful Parchetului a decis că interdicţia nu era necesară şi a autorizat legătura de contact prin telefon, sub supravegherea Parchetului Public.

La 6 aprilie 2009, Biroul de Investigaţii al Parchetului Central a respins propunerile reclamantului de a se lua în vedere dovezile suplimentare, în special, prin numirea unui anumit evaluator imobiliar, domnul P. Oficiul a fost de părere că acest lucru a fost de prisos, mai ales că domnul P. a fost neeligibil, dat fiind faptul că el ar fi fost anterior implicat în tranzacţii incriminatoare.

Arestarea preventivă a reclamantului a fost din nou prelungită între intervalele legale la 26 mai şi 26 august 2009, motivând  la fel ca şi în deciziile anterioare.

La 3 septembrie 2009, reclamantul a solicitat de a avea contact cu familia lui, fără supravegherea Parchetului. Solicitarea a fost respinsă de către Biroul de Investigaţii al Parchetului Central la data de 10 septembrie 2009.

La 26 noiembrie 2009, la Tribunalul Regional din Budapesta a avut loc o nouă audiere şi s-a prelungit arestarea preventivă a reclamantului pentru încă două luni. Această decizie a fost menţinută de Curtea de Apel Budapesta la 14 decembrie 2009.

De la 4 decembrie 2009 nu au existat restricţii specifice aplicate faţă de solicitant. El ar putea primi vizite (fiecare cu durata de maximum 60 minute) şi contacte telefonice de trei ori pe săptămână, timp de 10 minute, în conformitate cu normele generale, prevăzute de lege.

În cadrul şedinţei din 26 ianuarie 2010, detenţia preventivă a reclamantului a fost prelungită încă o dată de către Tribunalul Regional din Budapesta, reiterând aceleaşi motive ca şi în decizia din 26 noiembrie 2009. Reclamantul a depus recurs, referindu-se la faptul că el s-a întors în mod voluntar în Ungaria din străinătate, în timp ce ancheta era deja în curs de desfăşurare. Prin decizia din 15 februarie 2010, Curtea de Apel din Budapesta a confirmat decizia primei instanţe, adăugând că interesul public în urmărirea unei infracţiuni de importanţă cu consecinţe grave sunt mai mari decât interesul individual al reclamantului, în vederea punerii lui în libertate condiţionată.

Detenţia  preventivă a fost din nou prelungită la 25 martie şi 26 mai 2010. Instanţa a respins argumentele avocatului reclamantului în sensul că rezultatele anchetei nu au confirmat o suspiciune rezonabilă împotriva reclamantului. Instanţa a decis că detenţia preventivă până la începerea procesului este una necesară, astfel excluzând posibilitatea eschivării sale, a pericolului de coluziune, precum şi riscul de recidivă, motivând exact ca şi în decizia instanţei din 26 ianuarie 2010.

În ceea ce priveşte decizia din 26 mai 2010, reclamantul a declarat recurs, oral, imediat după pronunţarea deciziei. Decizia scrisă a ajuns la biroul avocatului reclamantului, la 30 iunie 2010; cu toate acestea, el a prezentat în scris un recurs la Curtea de Apel la 29 iunie 2010. Cea de a doua instanţă de judecată, cu toate acestea, a emis deja o decizie la 28 iunie 2010. Ca răspuns la apelurile reclamantului, a doua instanţă a declarat că detenţia preventivă a fost necesară şi nu poate fi înlocuită cu măsuri mai puţin stricte.

La 21 iulie 2010, Tribunalul Regional din Budapesta a prelungit arestarea preventivă a reclamantului, menţionând motivele de risc de a fugi şi pericolul de coluziune, dar omiţând referirea la posibilitatea recidivei. Cea de-a doua instanţă a adoptat o decizie de aprobare a prelungirii la 28 iulie 2010, numai pe baza apelurilor orale. Drept urma, avocatul reclamantului a depus recurs, care a fost respins.

Dosarul penal de 121 de pagini de rechizitoriu împotriva a 25 de inculpaţi a fost depusă la Curtea Regională din Budapesta la data de 9 noiembrie 2010. Fişierul cu privire la procedurile derulate împotriva reclamantului conţinea fişierele de investigare a unor zeci de mii de pagini.

La 22 noiembrie 2010 detenţia reclamantului a fost prelungită de Tribunalul Regional, prin gravitatea acuzaţiilor, severitatea pedepsei iminente şi contactele sale în străinătate.

La 25 ianuarie 2011, Curtea Regională a dispus eliberarea reclamantului pe cauţiune, aşa cum a solicitat apărarea reclamantului, pe motiv că reclamantul este tată a cinci copii minori şi că presupusele infracţiuni învinuite în legătură cu poziţia sa la municipalitate nu mai există drept dovadă şi motiv un motiv pentru a-l ţine în detenţie preventivă. Instanţa a stabilit o cauţiunea de 100 milioane de forint maghiari (HUF) (aproximativ 332.000 de euro (IF)). Reclamantul a depus recurs. În cele din urmă se constată că cauţiunea nu a fost aplicată, deoarece reclamantul nu a fost în stare de a plăti această sumă de bani.

La data de 13 mai 2011, reclamantul a fost eliberat în baza unui ordin de prima instanţă şi plasat în arest la domiciliu, cu motivarea că solicitantul are o situaţie familială constantă, fiind responsabil de copiii săi minori.

În decizia sa din 16 iunie 2011, instanţa a insistat că interesul de a asigura disponibilitatea solicitantului pentru justiţie compensează dreptul său la libertate personală şi că menţinerea în detenţie nu ar putea în niciun caz să fie considerată ca o pedeapsă anticipată.

Cererea reclamantului de eliberare sau o măsură mai puţin coercitivă a fost depusă la Curtea Regională din Budapesta, însă fără nici un rezultat.

 Detenţia reclamantului a fost în cele din urmă valabilă până în 16 decembrie 2011.

 La 24 februarie 2012, reclamantul a fost găsit vinovat de fraudă, corupţie, deturnare de fonduri publice, abuz de putere, şi falsificarea documentelor private. Reclamantul a fost condamnat la opt ani şi şase luni de închisoare. La 10 octombrie 2012, Curtea de Apel Szeged a pronunţat o decizie pe marginea acestui caz, iar până în prezent acesta este încă în curs de derulare în faţa instanţei din Kuria.

Reclamantul s-a plâns că deciziile  privind prelungirea detenţiei sale nu a fost individualizată sau argumentată. Mai mult decât atât, reclamantul susţine că autorităţile de drept nu au realizat o evaluare adecvată a posibilităţii de a aplica măsuri mai puţin stricte.

 

Poziţia Guvernului:

Guvernul a susţinut că detenţia preventivă a reclamantului s-a bazat pe fapte specifice legate de cazul său, în conformitate cu secţiunea 129 ( 2 ) b ) , c) şi d) din Codul de procedură penală, potrivit căruia, arestarea preventivă ar trebui să fie în cazul în care  există un risc de coluziune, repetarea de crime, sau pericol de fugă a inculpatului.

De asemenea Guvernul susţine că instanţele de judecată au aplicat măsuri mai puţin stricte  iar legăturile pe care reclamantul le avea cu asociaţii săi ridica posibilitatea coluziunii, lucru pe care instanţa prin intermediul prelungirii termenului de detenţie a încercat să îl prevină. Astfel că, arestul la domiciliu nu reprezentă o sancţiune adecvată, deoarece nu ar fi împiedicat aceste contacte.

 

Raţionamentele CEDO:

Curtea menţionează că, în conformitate cu jurisprudenţa sa, problema este dacă perioadă de detenţie reprezintă motivul rezonabil, fapt ce nu poate fi evaluat „in abstracto”[1]. Un motiv rezonabil ca un acuzat să rămână în detenţie trebuie să fie evaluat în particular, în funcţie de caracteristicile sale speciale. Prelungirea perioadei de detenţie trebuie să fi justificată, în care există indicaţii specifice că este necesară în interesul public şi care, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, reprezintă un interes major al societăţii, excluzându-se interesul persoanei[2] (a se vedea, printre alte autorităţi, W. v. Elveţia , 26 ianuarie 1993, § 30, seria A nr. 254-A).

Curtea susţine că trebuie să se ia în primul rând în considerare acţiunile autorităţilor judiciare naţionale, pentru a se asigura că, într-un anumit caz, arestarea preventivă a unui acuzat să nu depăşească o perioadă rezonabilă de timp. În acest scop, este recomandabil să se examineze toate faptele în favoarea sau împotriva existenţei unei cerinţe reale pentru a justifica că este pentru interesul public, cu respectarea principiului prezumţiei nevinovăţie, o abatere de la regula respectării libertăţii individuale. Acesta în esenţă, trebuie să se bazeze pe motivele prezentate în aceste decizii şi fapte reale menţionate de către solicitant în apelurile sale, pentru asta s-a cerut părerea Curţii dacă a fost sau nu o încălcare a articolului 5 §3 din Convenţie. Persistenţa unei suspiciuni rezonabile că persoana arestată a comis o infracţiune este o condiţie „sine qua non”[3] pentru legalitatea detenţiei continue, dar, după o anumită perioadă de timp, aceasta nu mai poate din punct de vedere legal să reprezintă un motiv pentru prelungirea detenţiei preventive. În astfel de cazuri, Curtea trebuie să stabilească dacă celelalte temeiuri invocate de autorităţile judiciare justifică privarea de libertate. În cazul în care asemenea motive au fost „relevante" şi  "suficiente", Curtea trebuie să verifice dacă autorităţile naţionale competente au dat dovadă de "diligenţă specială" în desfăşurarea procedurii.

În cazul de faţă, detenţia reclamantului în arest preventiv a durat din 27 noiembrie 2008 până în 13 mai 2011, când a fost plasat în arest la domiciliu. Detenţia ulterioară de pre-proces a durat de la 17 iunie 2011 până la 16 decembrie 2011. Perioada care trebuie luată în considerare este de peste doi ani şi unsprezece luni.

În prima etapă a detenţiei preventive, care a avut loc până la depunerea proiectului de lege de acuzare, la 9 noiembrie 2010, autorităţile au considerat că caracterul organizator al crimei comise a ridicat riscul de coluziune şi recidivă. Instanţele de judecată au constatat că nu au fost „informaţii" ( a se vedea punctul 9 de mai sus ), care să confirme că solicitantul, împreună cu un asociat, au avut scopul de a elimina dovezi şi documente incriminatoare, împiedicând, astfel, ancheta în curs de desfăşurare. Curtea  adăugă la acest moment următoarele: susţinerea instanţelor de judecată a elementelor precum „informaţii” fără a avea un pilon juridic, reprezintă în esenţă faptul că este conciliat principiul „egalităţii armelor”, în sensul că o parte sau alta este favorizată în dosar. Curtea recunoaşte „necesitatea unei urmăririi penale desfăşurate în mod eficient, ceea ce poate presupune că o parte din informaţiile colectate în timpul anchetei sunt de natura confidenţială, pentru a preveni ingerinţă în dosar prin falsificarea datelor sau prin influenţarea participanţilor legii la actul de justiţie. Însă cu toate acestea, acest scop legitim nu poate fi urmărit în detrimentul restricţiilor substanţiale asupra dreptului la apărare. Prin urmare, informaţii care reprezintă în esenţă date pentru aprecierea legalităţii unei detenţii, este obligatoriu de a fi puse la dispoziţie într-un mod adecvat pentru avocatul suspectului"[4]  În plus, riscul de sustragere a fost demonstrat prin gravitatea acuzaţiilor şi severitatea legată de pedeapsa iminentă, precum şi numărul proprietăţilor pe care reclamantul le deţine în străinătate, şi faptul că unul din coinculpaţi în dosar a fugit într-o ţară terţă.

În acest sens, Curtea reiterează că dacă riscul de recidivă este eminent şi stabilit în mod convingător, poate duce la faptul că autorităţile judiciare îl pot plasa pe suspect în detenţie, cu scopul de a preveni orice tentativă de a comite infracţiuni. Toate acestea, este necesar, printre alte condiţii, ca pericolul de recidivă să fie una plauzibilă şi corespunzătoare, în funcţie de circumstanţele cauzei şi în special să se ţină cont de trecutul şi personalitatea persoanei.

De asemenea, Curtea reiterează, în ceea ce priveşte invocarea de către instanţele naţionale cu privire la gravitatea acuzaţiilor, prin aducerea de probe de natură gravă, că a statuat în repetate rânduri din acest motiv  şi nu poate în sine justifica perioadele lungi de detenţie.

Având în vedere constatările de mai jos, Curtea nu consideră necesar, în circumstanţele prezentei speţă, să se abordeze subiectul privind plângerea cu privire la raţionamentul stereotipurilor a ordinelor  ce confirmă detenţia reclamantului în această perioadă, împreună cu presupusa lipsa de consideraţie a circumstanţelor sale individuale şi de o analiză aprofundată a probelor împotriva lui (Stepuleac v. Moldova, nr. 8207/06, § 68, 6 noiembrie 2007)[5].

În ceea ce priveşte cea de a doua perioada de detenţie preventivă a reclamantului (după încheierea anchetei şi, în special, cu actul de acuzare din 9 noiembrie 2010), Curtea consideră că riscul de coluziune trebuia luat în considerare ca fiind mai puţin semnificativ şi relevant, odată ce probele au fost colectate, ancheta a  fost încheiată şi un dosar penal de acuzare a fost prezentat.

Absenţa riscului de coluziune a fost reflectat într-adevăr în hotărârile judecătoreşti. În mod similar, ca urmare a încetării mandatului reclamantului la Consiliul Municipal, riscul recidivei invocat de către organele de drept au fost nefondate. De fapt, după 22 noiembrie 2010, s-a făcut referire numai la pericolul sustragerii reclamantului de la urmărirea penală. Drept urmare, Curtea nu este convinsă de argumentele Guvernului cu privire la motivele invocate, ca fiind justificabile şi pentru a doua perioadă de detenţie.

Curtea observă, în acest sens, că detenţia  preventivă a reclamantului a fost schimbată cu arest la domiciliu din 13 mai 2011. Cu toate acestea, în  urma recursului de către  Parchet, reclamantul a fost reţinut din nou printr-o decizie a instanţei şi susţinută de a doua instanţă din 17 iunie 2011 până la 16 decembrie 2011.

Curtea notează în special că, în decizia din 16 iunie 2011 nu au luat în considerare circumstanţele personale ale solicitantului precum ar fi escapadă de la justiţie pe fundalul familiei sale, justificând decizia instanţelor judecătoreşti. Chiar mai frapant este lipsa de orice evaluare sau raţionament în această privinţă, în faţa faptului că eliberarea pe cauţiune au fost deja luată în considerare la 25 ianuarie 2011, iar reclamantul a fost efectiv eliberat în arest la domiciliu pe 13 mai 2011.

În această privinţă, Curtea subliniază de asemenea că Tribunalul Regional a stabilit cuantumul cauţiunii la 100 milioane HUF ( aproximativ 332.000 de euro ). Nu există dovezi, că înainte de a decide suma, instanţa naţională nu a făcut nici un efort pentru a determina suma cantitativă adecvată pentru cauţiune în circumstanţele în care solicitantul a cerut să se furnizeze informaţii cu privire  la situaţia financiară.

Curtea observă că instanţele de judecată au făcut în mod repetat referire la „un alt motiv" pentru detenţia continuă a reclamantului. Decizia constă din mai multe elemente, combinarea cărora a făcut plauzibilă,  faptul precum că crima pe care reclamantul a comis-o, a fost o parte din activităţile având ramificaţii complexe şi conexiuni potenţiale cu „lumea de dincolo"[6]. Astfel că justificând acţiunile având o bază legală, instanţele judecătoreşti s-au bazat pe secţiunea 129 ( 2 ) b ) din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, pentru Curte, acest raţionament care se învecinează pe baza unor speculaţii din lipsa unor informaţii certe cu privire la situaţia reală, nu se poziţionează clar cu litera legii. În faţa Curţii motivele invocate de către instanţele de judecată cu greu pot fi interpretate pentru a demonstra un astfel de motiv.

Cu toate acestea, în cazul de faţă, Curtea constată că este dificil de a se analiza modul în care a avut loc controlul necesar şi a  fost exercitat de către autorităţi într-o situaţie în care solicitantul, deja scutit de măsura coercitivă, a fost din nou supus la privare de libertate. În opinia Curţii, lipsa evoluţiei în dosar a dus în mod automat la menţinerea regimului de detenţie a reclamantului.

Totodată, bazându-se pe prevederile articolul 6 §1, reclamantul s-a plâns pe durata procedurii penale desfăşurate împotriva sa, acesta susţinând că procesul nu a avut loc în "termeni rezonabili".

Reclamantul s-a plâns în continuare că restricţiile privind vizitele, corespondenţa şi apeluri telefonice din partea familiei au reprezentat o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii de familie, consacrat de articolul 8 din Convenţie.

Reclamantul s-a plâns, de asemenea, că nu a avut un recurs efectiv, în conformitate cu articolul 13 din Convenţie, referitor la detenţia sa.

 

 

Decizia CEDO:

În consecinţă, Curtea nu poate decât să concluzioneze că arestarea preventivă a reclamantului, în special în faza a doua, a reprezentat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenţie. Prin urmare, a existat o încălcare a acestei dispoziţii. Totodată, Curtea consideră că, având în vedere constatările sale în temeiul articolului 5 §3 din Convenţie, în cazul de faţă,  nu este necesară examinarea separată a principiului încălcării articolului 13 din Convenţie. Curtea observă că acţiunea penală împotriva reclamantului e încă în proces în faţa instanţei din Kuria. Prin urmare, plângerile cu privire la corectitudinea cauzei sunt premature şi trebuie respinse în temeiul articolului 35 §1 şi 4 din Convenţie.

De asemenea,  în vederea încălcării articolului 6 §1, Curtea constată că acest caz  procesul a decurs aproximativ cinci ani şi o lună. În această perioadă, trei instanţe de judecată s-au ocupat de caz, ceea ce este destul de complicat. Curtea consideră că, complexitatea cauzei şi numărul de suspecţi, lungimea totală a procedurii nu a depăşit perioada de calcul considerată în timpi rezonabili. Astfel, Curtea a decis în unanimitate că nu a fost încălcat principiul articolului 6 §1 al Convenţiei.

Dacă a avut loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie,  Curtea consideră că nu este necesar să se pronunţe în privinţa eficientizării şi epuizării remediului menţionat de către Guvern, deoarece această plângere este, în orice caz, inadmisibilă din următoarele motive: Curtea observă că de la arestarea sa, până în decembrie 2009 - corespondenţă şi vizitele făcute reclamantului au fost supuse supravegherii de către autorităţile de urmărire penală şi că el ar fi putut menţine contactul telefonic doar cu avocatul său. Aceste măsuri au fost justificate pe plan intern în privinţă evitării riscului de coluziune.

 

Costuri si cheltuieli

Reclamantul a pretins 100.000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral.

Guvernul a contestat această afirmaţie. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral şi îi acordă 3.100 EUR în acest sens.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-141568 

 

 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă