La 4 martie 2014 CEDO a pronunţat hotărârea in cauza Fazli Aslaner vs. Turcia (cererea nr.36073/04).

Subiectul cererii:

Solicitantul, Fazli Aslaner, este un cetățean turc, care s-a născut în 1963 și locuiește în Ankara. Cazul se referă la o presupusă lipsă de imparțialitate din partea adunării plenare a Secţiunilor de Contencios Administrativ a Consiliului de Stat. Bazându-se pe articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil), domnul Aslaner susține că membrii Consiliului de Stat care au examinat cazul său nu au fost imparțiali, cazul său fiind examinat de aceeaşi judecători de mai multe ori și că, astfel, a existat o încălcare a dreptului său la un proces echitabil.

Starea de fapt:

În 1993 domnul Aslaner, care la momentul respectiv era grefier în cadrul Tribunalului Fiscal din Ankara, a susţinut cu succes un concurs pentru postul de grefier-șef la Curtea de Securitate de Stat din Ankara. La încheierea concursului, fiind plasat pe locul 15, el a fost pus pe lista de rezervă, însă candidatul care a luat primul loc a fost numit în funcţia respectivă. În august 1997 reclamantul a solicitat Ministerului Justiţiei să fie numit în postul de grefier-șef la Tribunalul Administrativ din Eskișehir. Având în vedere refuzul autorităților de a-l numi, acesta s-a adresat instanței de contencios administrativ. Instanța de contencios administrativ la data de 17 septembrie 1998 a admis cererea sa, drept urmare Ministerul Justiţiei a atacat hotărîrea emisă de instanţă.  Secţiunea a cincea de contencios administrativ a Consiliului de Stat a casat hotărîrea instanței de contencios administrativ la 20 decembrie 2000. Având în vedere decizia instanței de contencios administrativ de a confirma poziţia inițială, cauza a fost trimisă adunării plenare a Secţiunilor de contencios administrativ a Consiliului de Stat, din care făceau parte mai mulți judecători de la Secţiunea a cincea de contencios administrativ a Consiliului de Stat. În ianuarie 2003 hotărârea a fost casată.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a contestat argumentele reclamantului. Acesta consideră că obiectul din primul și al doilea recurs nu a fost la fel, deși este același caz: în funcție de acesta, în primul apel a fost verificată legalitatea primei hotărâri, în timp ce în al doilea recurs s-a examinat respectarea hotărârii aceleiaş instanţe judecătoreşti cu privire la anularea deciziei Consiliului de Stat.

Raţionamentele CEDO:

Curtea a notat că temerile domnului Aslaner cu privire la faptul că adunarea plenară nu a fost imparțială au derivat din faptul că trei dintre judecători au fost anterior implicaţi  în examinarea primul apel pe motive de drept. Curtea a menţionat de asemenea că existența imparțialităţii a fost determinată în funcție de un test care, atunci când se aplică, stabileşte dacă, în afară de comportamentul personal a oricărui dintre membrii acestui organ, au fost constatate fapte care ar putea trezi îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Punctul de vedere al celor implicați nu a fost atât de relevant, însă îndoielile reclamantului au fost justificate în mod obiectiv. În acest sens, simplul fapt că un judecător a luat decizii, înainte de proces într-un caz anume, acest lucru nu ar putea fi luat în sine ca justificare a temerilor cu privire la imparțialitatea sa, ceea ce a contat a fost domeniul de aplicare a măsurilor luate de judecător înainte de proces. Cu toate acestea, în cazul domnului Aslaner, Curtea a constatat că problema în cauză, examinată de către adunarea plenară, nu a fost de competenţa Tribunalului Administrativ, şi anume de a menţine în vigoare hotărârea din 17 septembrie 1998 - drept care nici nu a fost contestat. Problema în privinţa căreia Adunarea Plenară a trebuit să se pronunțe a fost dacă în prima hotărâre, pe care cea de-a doua hotărâre era destinată să o susțină, s-a respectat legea. Astfel, adunarea plenară a secţiunii de contencios administrativ a Consiliului de Stat a trebuit să se pronunțe în ianuarie 2003, cu privire la aceeași problemă în care s-a pronunţat aceeaşi secţiune, în hotărârea sa din 20 decembrie 2000, și anume dacă autoritățile au fost obligate de clasamentul concursului cu privire la numirea candidaţilor în alte structuri judiciare. La fel, ca şi secţia de contencios administrativ a Tribunalului Administrativ și adunarea generală a Consiliului de Stat au avut, prin urmare, obligația de a examina aceeași întrebare, judecătorii care au stat pe ambele bănci ar putea fi în mod legitim consideraţi ca fiind părtinitori cu privire la decizia care urma să fie luată în privinţa temeiurilor recursului cu privire la chestiunile de drept. În acest caz, Curtea consideră că numărul sau proporția judecătorilor vizaţi în problema de imparțialitate obiectivă nu este determinant și că aceste considerente cantitative nu au nici o influență asupra examinării problemei, din moment ce nici un motiv serios nu a făcut necesară participarea celor trei candidați, cu drept de vot, la examinarea cauzei. Faptul că numărul de judecători a căror imparțialitate a fost pusă în discuţie a fost mic în raport cu numărul total de judecători care alcătuiesc adunarea plenară, acest lucru nu a modificat această constatare. Într-adevăr, nici o justificare nu a fost prezentată cu privire la necesitatea de a include cei trei judecători în completul care a judecat cauza respectivă. În plus, unul dintre ei - dna T.Ç - a prezidat ședința și, în această calitate, a condus discuțiile în timpul deliberărilor. Prin urmare, îndoielile domnului Aslaner cu privire la imparțialitatea judecătorilor ar putea fi considerate justificate obiectiv.

Decizia CEDO:

Curtea a decis cu patru voturi contra la trei că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenţie.

În privinţa hotărîrii adoptate,  judecătorii RAIMONDI, KARAKAŞ şi KELLER au avut opinie separată.

Ei nu împărtășesc poziția majorității că ar fi existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. În primul rând, aceştia consideră că jurisprudența Curții nu oferă o bază suficientă pentru concluziile la care au ajuns majoritatea. În al doilea rând, raționamentul precizat la punctul 40 din Hotărâre îl consideră prea strict.

În acest sens, judecătorii au menţionat că Curtea s-a abătut de la jurisprudența sa anterioară, astfel încît a aplicat în acest caz un nou criteriu extrem de strict, conform căruia nu numărul sau proporția judecătorilor în cauză sunt o posibilă problemă de imparțialitate, dar existența sau absenţa unui motiv serios absolut necesar de participare a acestor  judecători cu drept de vot la luarea hotărîrii.

Acest criteriu de absolută necesitate pare deosebit de problematic. Aceasta este pentru prima dată când Curtea a folosit un asemenea criteriu. În plus, majoritatea nu indică motivele care ar fi necesare pentru introducerea acestui “know-how” sau ceea ce se înțelege prin "absolut necesar". Dacă ne putem imagina cu ușurință cazurile în care este necesară participarea unui anumit judecător, putem concepe cu greu situații în care acest lucru este absolut necesar. În opinia separată se indică, de asemenea, că însăşi Curtea Europeană s-ar putea cu greu să îndeplinească acest criteriu: atunci când revine un caz în fața Marii Camere, judecătorul naţional, de asemenea, se află în Marea Cameră, deși el s-a pronunţat deja în această privință, dar se poate spune cu greu că participarea sa în Marea cameră este absolut necesară.

Tot aici se menţionează faptul că adunarea secțiunilor de contencios administrativ a Consiliului de Stat fiind cea mai înaltă autoritate judecătorească din țară în ceea ce priveşte dreptul administrative, deciziile sale sunt obligatorii pentru toate instanțele administrative, inclusiv pentru secțiunile Consiliului de Stat. În plus, rezultatele voturilor (22 de voturi contra 9), arată în mod clar că abținerea celor trei sau participarea lor fără drept de vot nu ar fi schimbat rezultatul deliberărilor . Prin urmare, în opinia celor trei judecători, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 în acest caz.

Costuri şi cheltuieli:

Reclamantul a pretins aproximativ 25871 lire turcești ( TRL ) cu titlu de prejudiciu material.

Curtea nu a stabilit nici o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și prejudiciul material pretins, și respinge cererea. Cu toate acestea, a considerat că este necesar să se acorde reclamantului suma de 6.000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral. În ceea ce privește costurile și cheltuielile, se constată că cererea reclamantului nu este însoțită de documente justificative și, prin urmare, o respinge.

Pentru a vedea hotărîrea integral, accesaţi linkul de mai jos.

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-141366 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă