La data de 18 februarie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Jalbă vs. România (cererea nr. 43912/10).

Subiectul cererii:

Cazul se referă la plângerea depusă de către cetăţeanul român Emilian Laurenţiu Jalbă, la 20 iulie 2010. Reclamantul Jalbă susţine că i-au fost încălcate drepturile şi imaginea sa a fost denigrată în presa locală. Jalbă contestă decizia instanţei naţionale, bazându-se pe faptul că i-au fost încălcate drepturile, mai exact, articolul 8 din Convenţie (dreptul la respectarea vieţii private şi de familie).

 

Circumstanţele cauzei:

Reclamantul Jalbă Emilian Laurenţiu este născut în 1978. Solicitantul este funcţionar public şi lucrează pentru primărie Galaţi, ca şef al departamentului tehnic. La 11 aprilie 2008, în presa locală se publică un articol semnat de jurnalistul IG cu titlul "Doi şmecher de la Primărie protejează mafia Maxi-taxi din Galaţi". Drept elemente fotografice în articol, solicitantul a fost prezentat cu următorul comentariu cu caractere aldine: "La Jalbă, fraierii vin degeaba cu jalba-n Proţap”.

Totodată, jurnalistul aduce acuzaţii grave la adresa solicitantului Jalbă, acuzându-l că în perioada activităţii sale la primăria din Galaţi, acesta a favorizat semnarea unui contract de prestaţie a serviciilor de maxi-taxi, unde angajat în calitate de manager general, fiind chiar fiul său Laurenţiu Jalbă. De asemenea, jurnalistul consideră acestea fiind „faptele confirmatorii”.

Reclamantul Jalbă a contestat cele scrise în articol considerând astfel că este o acţiune defăimătoare şi astfel fiind supus la dispreţ public, distrugând astfel onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională şi totodată aceasta reprezintă o interferenţă la dreptul la viaţa de familie.

Reclamantul a introdus o acţiune generală drept prejudiciu în valoare de 10.000 lei (RON) împotriva jurnalistului IG (aproximativ 2.800 de euro ( EUR) ) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Reclamantul a prezentat probe dovedind că nici el, nici membrii familiei sale în proprietatea sa nu deţin averi sau afaceri cu maxi - taxi şi că în adresa sa nu există acţiuni disciplinare sau penale iniţiată împotriva lui pentru presupuse acte de corupţie, sau de gestionare  frauduloasă în timpul activităţii sale la primăria din Galaţi.

În apărarea să, în faţa instanţelor judecătoreşti, jurnalistul IG a susţinut că articolul său au fost destinate pentru a informa publicul cu privire la situaţia de transport public în oraş şi nu de a defăima reclamantul. În plus, jurnalistul a declarat că reclamantul Jalbă a omis opţiunea de a cere ziarului să publice o replică (drept la replica).

La 18 februarie 2009, Judecătoria Galaţi a admis cererea reclamantului drept întemeiată, jurnalistul fiind obligat să plătească reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul moral. Instanţa a declarat că jurnalistul a avut dreptul să aducă astfel de acuzaţii în adresa reclamantului chiar dacă acestea ar fi fost existat, deoarece nu s-a luat în calcul prezumţia nevinovăţiei până instanţa de judecată sau organele abilitate nu s-au pronunţat definitiv . Jurnalistul a depus un recurs in limitele legii împotriva deciziei judecătoreşti.

La 21 ianuarie 2010, Tribunalul Galaţi, reunită într-o instanţă judecătorească definitivă, a admis recursul ziaristului şi a casat hotărârea din 18 februarie 2009, respingând acţiunea reclamantului. Instanţa a considerat că articolul în cauză reprezintă o problemă de interes public, în special, gestionarea de către un funcţionar public din fonduri publice referitoare la transportul. Instanţa a argumentat decizia sa şi prin faptul că dreptul persoanei defăimate la respectarea reputaţiei sale, ar putea fi foarte rar permisă să prevaleze asupra interesului public, în special în cazurile în care astfel de interes public a fost foarte important.

La o dată nespecificată, reclamantul a formulat o acţiune penală împotriva ziaristului pentru calomnie, împreună cu o acţiune civilă, iar la 25 martie 2009 procuratura Oficiului Galaţi a respins plângerea penală a reclamantului împotriva jurnalistului, pe motiv că dispoziţiile Codului penal din România cu privire la calomnie au fost abrogate. Reclamantul nu a făcut recurs împotriva deciziei în faţa instanţelor naţionale.

Reclamantul a depus o cerere la Curtea Europeană pentru Drepturile Omului, bazându-se pe articolul 10 (Dreptul al viaţa) şi articolul 8 (Dreptul la respectarea vieţii private şi familiale). Cutea a considerat cererea reclamantului Jalbă drept admisibilă.

 

Poziţia Guvernului:

 Guvernul a recunoscut că hotărârea din 21 ianuarie 2010 ar putea fi considerată drept o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. Cu toate acestea, statul a creat un cadru legal şi procedural adecvat de protecţie a dreptului reclamantului la respectarea reputaţiei sale şi a rămas să se stabilească dacă instanţele judecătoreşti au ajuns la un echilibru corect între interesele private ale reclamantului şi cele ale publicului larg. Totodată, guvernul a declarat că respingerea acţiunii reclamantului de către instanţa de judecată finală a urmărit un scop legitim, deoarece aceasta a protejat un interes general, chiar şi anume a publicului de a fi informat cu privire la gestionarea fondurilor publice. În plus, instanţele judecătoreşti naţionale au efectuat un exerciţiu de echilibrare a intereselor opuse şi au ajuns la concluzia că protejarea libertăţii de exprimare s unui jurnalist a fost mai important. Guvernul a susţinut că în timp ce jurnalistul a furnizat dovezi în sprijinul articolul său în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, reclamantul nu a dovedit nici o legătură directă între articol şi orice daune pe care acesta le-ar fi suferit în urma publicării.

 

 

Raţionamentele CEDO:

Curtea reiterează că, deşi obiectul articolului 8 este de a proteja individul împotriva interferenţelor arbitrare ale autorităţilor publice, asta înseamnă că nu doar statul este obligat să se abţină de la astfel de interferenţe. În plus faţă de acest angajament în primul rând negativ, nu poate fi admis faptul că există obligaţii pozitive ce permit nerespectarea efectivă a vieţii private şi de familie.

Curtea reiterează, de asemenea, că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că garanţiile oferite presei este de o importanţă deosebită. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile altora, datoria sa este totuşi de a menţine - într-un mod compatibil cu obligaţiile şi responsabilităţile sale - informaţii şi idei cu privire la toate aspectele de interes public (a se vedea, printre altele , Observe şi Guardian c. Regatului Unit , 26 noiembrie 1991 , § 59 , seria A nr 216 ; şi Flux c. Moldovei ( nr. 6 ) , nr 22824 / 04, § 24, 29 iulie 2008).  În acest sens, este clar din jurisprudenţa Curţii că dreptul la libertatea de exprimare este aplicabil nu numai la informaţii sau idei care sunt primite sau considerate ca inofensive dar, de asemenea,  în adresa celor care ofensează, şochează sau deranjează statul sau orice sector al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există "societate democratică”.

Curtea reiterează că alegerea mijloacelor calculate pentru a asigura conformitatea articolul 8, în sfera relaţiilor individuale între ele este, în principiu, o chestiune care ţine de marja de apreciere a statelor contractante. În acest sens, există diferite modalităţi de a asigura "respectarea vieţii private"[1], iar natura obligaţiei statului va depinde de aspectul particular al vieţii private.

Cu toate acestea, chiar şi atunci când o declaraţie constituie o judecată de valoare, trebuie să reprezinte un substrat factologic suficient ca să-l sprijine, în caz contrar acesta va avea o natură excesivă (a se vedea Timpul Info-Magazin şi Anghel. Moldova, nr. 42864/05, § 37, 27 noiembrie 2007).

Curtea notează de la început că, în speţă, Guvernul a recunoscut că hotărârea din 21 ianuarie 2010 ar putea fi considerată drept o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private. În plus, se constată că instanţele judecătoreşti naţionale care s-au ocupat de caz  nu au examinat circumstanţele în care au fost făcute declaraţiile jurnalistului şi dacă acestea ar putea fi justificate. Prin urmare, instanţa trebuia să examineze dacă instanţele standarde au acţionat în conformitate cu principiile enunţate la articolele 8 şi 10 din Convenţie şi dacă a existat un echilibru corect între drepturile reclamantului în conformitate cu articolul 8 şi dreptul jurnalistului IG la libertatea de exprimare garantat aplicate prin articolul 10.

Curtea constată că, în conformitate cu hotărârea primei instanţe din 18 februarie 2009, trimiterile la articol pot fi interpretat numai în ​​sensul că reclamantul a deţinut propria afacere privată, situaţie incompatibilă cu statutul său de funcţionar public. Instanţa a reţinut în continuare că  în cazul în care se adevereşte cele scrise, reclamantul Jalbă poate fi declarat vinovat însă s-a ajuns la concluzia că nu a existat nici o dovadă care să susţină afirmaţiile şi că, în consecinţă, articolul reprezintă un conţinut defăimător. În cele din urmă, jurnalistul a trebuit să plătească reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul moral. Deşi cazul a fost ulterior reexaminat de către instanţa de judecată finală, decizia acestei instanţe nu a făcut referire la nici o concluzie cu privire la faptul dacă articolul ar trebui să fie citit ca fiind o implicare în viaţa privată. Curtea consideră că instanţele naţionale sunt, în principiu cele corespunzătoare, decât o instanţele internaţionale pentru a evalua intenţia din spatele frazelor contestate în articol şi, în special, de a judeca modul în care publicul larg va interpreta, şi cum vor reacţiona la astfel de fraze. Cu toate acestea, se consideră că hotărârea finală a instanţei nu a reuşit să abordeze această problemă. Curtea este convinsă de faptul că autorul articolului intenţionat a implicat persoana Jalbă, considerându-l incompatibil cu activităţile sale de afaceri si statutul de funcţionar public. Prin urmare întrebarea este dacă aceste afirmaţii intră în domeniul criticilor acceptabile sau comentarii ce denotă o notă de corectitudine jurnalistică.

De asemenea, Curtea constată că niciuna dintre părţi nu a contestat faptul că reclamantul - în calitatea sa de înalt funcţionar civil, a fost o figură publică locală. Prin urmare, părerea că este că limitele de "criticii acceptabile"[2], a activităţilor jurnalistului IG au fost mai larg discutate şi exagerate (a se vedea Timciuc v. România, (dec.), nr. 28999/03, § 150, 12 octombrie 2010).

Revenind la motivele invocate de către instanţele judecătoreşti naţionale pentru respingerea acţiunii şi pretenţiilor împotriva IG, Curtea observă că instanţa finală de exemplu a clasificat declaraţiile drept relevante ca judecăţi de valoare şi a concluzionat că acţiunea înaintată de către reclamant trebuie respinsă.

În final, instanţa nu a oferit motive convingătoare cu privire la concluziile sale cu privire la natura situaţiilor în cauză. În aceste condiţii, fără a aduce atingere marjei de apreciere acordată de instanţele naţionale în ceea ce priveşte clasificarea unei declaraţii ca un fapt sau ca o judecată de valoare, Curtea concluzionează că acuzaţiile de implicare a reclamantului în activităţi incompatibile cu statutul său constituit declaraţii clare, lucru demonstrat contrar de către reclamantul Jalbă.

Curtea consideră că acuzaţiile privind presupusele acţiuni de corupţie şi ilegalităţile pe care le-ar fi comis reclamantul, au fost de natură gravă, de natură să-i afecteze exercitarea atribuţiilor sale şi deteriorarea reputaţiei. Curtea reiterează  faptul că fie în articol se pomeneşte numele unui politician sau al unei alte persoane publice, nu-i permite jurnalistului să aducă acuzaţii fără a avea o bază factologică verificată şi demonstrată din punct de vedere al conţinutului. De asemenea, Curtea punctează faptul că prima instanţă de judecată a emis o decizie prin care se constată că nu există dovezi factologice şi întemeiate pentru a justifica cele scrise în articol. Totodată, instanţa finală a decis contrar fără a se audia martori sau părţi terţe care ar confirma veridicitatea celor scris contra dovezilor aduse de către reclamantul Jalbă.

În cele ce urmează, Curtea subliniază că prin faptul că s-a scris precum că reclamantul Jalbă ar fi fost implicat în activităţi incompatibile cu statutul sau de funcţionar public, nu au fost demonstrate a fi adevărate, reprezintă în sine o neglijenţă jurnalistică şi o exagerare. Totodată, nu a existat nici o dovadă că jurnalistul i-ar fi propus reclamantului Jalbă posibilitatea de a publica un articol drept replică la cele scrise.

 

 

Decizia CEDO:

Curtea constată că motivele invocate de instanţa pentru a proteja dreptul IG la libertatea de exprimare au fost insuficiente pentru a justifica articolul semnat de IG.

Astfel Curtea decide în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 8 din Convenţie.

 

Costuri şi Cheltuieli

Reclamantul a cerut 10,000 euro, drept despăgubiri morale. Drept urmare, Curtea obligă statul român să achite pagube morale în valoare de 4.500 de euro, reclamantului Jalbă.

Reclamantul a pretins, de asemenea, 3.900 RON (aproximativ EUR 880) pentru costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii . El a prezentat două facturi de 3.000 de lei (aproximativ 680 de euro) şi de 250 RON (aproximativ 60 de euro) cheltuieli suportate pentru asistenţa juridică a unui avocat. Potrivit jurisprudenţei Curţii, reclamant are dreptul la rambursarea costurilor şi cheltuielilor numai în măsura în care  demonstrează că acestea au fost realmente necesare.

 În cazul de faţă, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde suma de 740 de euro pentru costuri şi cheltuieli.

 

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-140927