La data de 30 ianuarie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Lesquen du Plessis - Casso vs. Franța

Subiectul cererii:

La baza cauzei se află cererea domnului Henry Lesquen du Plessis-Casso împotriva Republicii Franceze, care, la 21 mai 2010, a seisizat CEDO în conformitate cu articolul 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Reclamantul a pretins, în special, o încălcare a articolelor 6 și 10 din Convenție care rezultă din condamnarea sa pentru defăimare printr-o scrisoare deschisă adresată primarului orașului.

Circumstanţele cauzei:

Reclamantul, Henry de Lesquen du Plessis - Casso, este un cetățean francez care s-a născut în 1949 și locuiește în Versailles. În septembrie 2006, ca răspuns la o invitație din partea lui E.P, primarul de Versailles și membru al parlamentului, de a participa la o ceremonie de omagiu adusă serviciilor auxiliare ale armatei franceze din timpul războiului din Algeria" harkis "( auxiliarii armatei franceze în timpul războiului din Algeria), domnul Plessis - Casso, consilier al orașului Versailles, i-a trimis primului o scrisoare deschisă care a fost publicată pe Internet. Pe baza comentariilor  atribuite unei " figuri eminente de la Versailles", el l-a acuzat, printre altele, pe E.P, că acesta a așteptat sfârșitul războiului, pentru a solicita cetățenia franceză, cu scopul de a evita serviciul militar în Algeria. În urma procedurilor de defăimare inițiate de către dl Plessis- Casso, acesta din urmă a fost găsit vinovat și amendat cu 1.500 de euro ( EUR), de asemenea, trebuia să plătească 2.000 de euro cu titlu de daune. Prima cerere de apel a fost respinsă, iar cererea de recurs a fost respinsă în decembrie 2009. Mr Plessis - Casso susţine că, condamnarea sa penală reprezintă o încălcare a articolului 10 (libertatea de exprimare) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Poziţia Guvernului:

Guvernul recunoaște că condamnarea reclamantului a constituit o ingerință în dreptul la libertatea de exprimare al reclamantului. Cu toate acestea, consideră că aceasta a fost prevăzută de lege şi a urmărit un scop legitim, stabilit pentru protecția reputației sau a drepturilor primarului, și a fost necesară într-o societate democratică.

Raţionamentele Curţii:

Curtea constată că condamnarea reclamantului pentru defăimarea publică a unei persoane constituie o ingerință în exercitarea dreptului său la libertatea de exprimare. Curtea reaminteşte că o astfel de ingerință încalcă articolul 10 din Convenție, cu excepţia cazurilor cînd este "prevăzută de lege", acesta a urmărit unul sau mai multe obiective legitime enumerate în paragraful 2 din acest text, sau dacă aceasta este "necesară într-o societate democratică "[1]. În această privință, Curtea constată că ingerința a fost "prevăzută de lege", astfel condamnarea a fost bazată pe articolele 29 și 32 din Legea din 29 iulie 1881 cu privire la libertatea presei. De asemenea, se consideră că o astfel de măsură a avut scop legitim de protecție a reputației sau a drepturilor unei alte persoane. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă ingerința a fost " necesară " într-o societate democratică pentru a atinge acest obiectiv.

Curtea reamintește că este necesar să se determine dacă ingerința a corespuns unei "necesități sociale imperioase". Statele Contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în evaluarea existenței unei astfel de necesităţi, însă merg mână în mână cu o supraveghere europeană, atât legea, cât și deciziile, chiar și cele pronunţate de către o instanță independentă. Prin urmare, Curtea este competentă să ia decizia finală cu privire la o "restricție" din punct de vedere dacă este conformă cu libertatea de exprimare, după cum prevede  articolul 10[2]. În exercitarea jurisdicției sale de supraveghere, sarcina Curții nu este de a substitui autoritățile naționale competente, ci mai degrabă să revizuiască, în conformitate cu dispozițiile articolului 10, deciziile care au fost pronunţate potrivit puterii lor de apreciere.[3] Aceasta nu rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la stabilirea faptului dacă statul pârât a exercitat discreția sa cu bună-credință și cu grijă rezonabilă, aceasta trebuie să aprecieze ingerința contestată în lumina tuturor aspectelor cauzei, inclusiv conținutul remarcilor reclamantului și contextul în care le-a făcut. În acest sens, judecătorul trebuie să stabilească dacă actul contestat, a fost " proporțional cu scopul legitim urmărit " și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru a-l justifica sunt " pertinente și suficiente "[4]. Curtea reamintește în acest context că articolul 10 § 2 al Convenției lasă puțin loc pentru restricțiile privind libertatea de exprimare în domeniul discursului politic sau problemelor de interes general. În plus, limitele criticii admisibile sunt mai largi cu privire la un politician, menționat în calitate de persoană privată. În acest domeniu, insulta politică se revarsă de multe ori la un nivel personal, sunt pericole de politică și dezbateri de idei, garanții ai unei societăți. Adversarii de idei și poziții oficiale trebuie să fie capabili să-și găsească locul în arena politică, discutînd necesitatea unor acțiuni din partea funcționarilor în exercitarea mandatelor lor publice.

Cu toate acestea, Curtea observă că articolul 10 nu garantează libertatea de exprimare, fără nici o restricție, chiar și în chestiuni de interes general. Paragraful 2 al acestui articol prevede că exercitarea acestei libertăți presupune "obligații și responsabilități". Astfel, informațiile raportate cu privire la aspectele de interes general sunt supuse condiției ca să acționeze cu bună-credință pentru a oferi informații corecte și de încredere. Mai mult decât atât, chiar și adversarii politici discută necesitatea unor acțiuni din partea funcționarilor în exercitarea mandatelor publice, care nu trebuie să depășească anumite limite pentru respectarea în special a reputației și a drepturilor altor personae.

În acest caz, Curtea constată că a fost contestată de reclamant legitimitatea acţiunilor primarului de a invita cetățenii săi la o ceremonie de omagiu pentru harkis, ca urmare că acesta din urmă a luat cu întârziere decizia de naturalizare pentru a nu lupta sub pavilion francez în timpul razboiului din Algeria.Curtea observă că această afirmație, în legătură cu motivația persoanei în momentul cererii sale de obţinere a naționalităţii franceză, este o judecată de valoare. Având în vedere caracterul de necontestat al elementului de timp implicat, Curtea consideră că temeiul de fapt al acestei judecăți de valoare nu a fost inexistent.

În plus, Curtea constată că încălcarea onoarei și reputației contestate a lui EP reprezintă o anumită gravitate. În acest sens, se consideră, așa cum a constatat Curtea de Apel de la Versailles, că afirmațiile reclamantului au arătat o animozitate personal afișată particular, primarul văzîndu-se acuzat de  "părăsire", a harkis și fiind, totodată, asociat cu cei care au ales să sprijine rebelii algerieni. Prin urmare, Curtea trebuie să evalueze proporționalitatea condamnării reclamantului, în scopul de a proteja reputația sau drepturile altora, în conformitate cu criteriile stabilite de jurisprudența relevantă în acest caz. În această privință, se observă că remarcile contestate au avut loc în cadrul unei controverse politice, solicitantul este un reprezentant al unei majorități de opoziție în cadrul ședinței municipale și contestă legitimitatea primarului de a prezida o ceremonie publică. În plus, CEDO consideră că elementele avansate au fost conectate la o dezbatere de interes general. În plus, se constată că afirmațiile în cauză nu au fost făcute în timpul unui schimb verbal sau cu un organ deliberativ al unei instanțe municipale, însă acestea au fost făcute în scris și într-un context politic local, caracterizat prin lipsă de orice pasiune polemică la data publicării textului, ceea ce implică o gîndire  reflexivă, spre deosebire de situaţia în ar fi fost făcută verbal la un schimb de replici rapid și spontan. În cele din urmă, Curtea consideră că natura și gravitatea sancțiunii aplicate sunt, de asemenea, factori care trebuie luate în considerare atunci când se evaluează proporționalitatea ingerinței.

Decizia CEDO:

Având în vedere circumstanțele cauzei și, în special, antagonismul persistent dintre protagoniști, fapt care a fost remarcat în mod expres de către Curtea de Apel din Versailles, Curtea nu consideră ca fiind excesive sau că ar putea să crea un factor de descurajare pentru libertatea de exprimare faptul că s-a dispus încasarea sumelor de 1 500 EUR și 2000 de euro, ca amenzi și despăgubiri.

Având în vedere cele relatate mai sus, Curtea conchide că instanțele naționale au luat în considerare, fără a depăși discreția acestora, faptul că reclamantul a depășit limitele admise, chiar și în dezbaterea politică, în privinţa drepturilor garantate de articolul 10 al Convenţiei.

În consecință, Curtea a hotărît cu șase voturi contra la unu că nu a existat o violare a articolului 10 al Convenției în acest caz.

Hotărîrea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-140262 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă