La data de 22 aprilie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Gavriliță vs. Moldova (cererea nr. 22741/06).

Subiectul cererii:

Reclamanții, Vasile şi Victor Gavriliţă, sunt doi frați care s-au născut în 1978 și, respectiv, 1984. Ambii sunt cetățeni ai Republicii Moldova și locuiesc în Chișinău. Cazul se referă la plângereaînaintată de reclamanți, potrivit căreia aceştia au fost supuși violenței de către colaboratorii poliției și reținuţi ilegal. Invocând articolele 2, 3, 6 și 8 CEDO, în fața Curții, reclamanții s-au plâns de relele tratamente la care au fost supuși și de lipsa unei anchete efective. Ei s-au mai plâns că au fost deținuți fără un mandat legal în diferite perioade de timp. Primul reclamant s-a plâns de violarea art. 5, 6 și 13 CEDO pe motiv că a fost condamnat în absenţa sa de către Curtea de Apel Chișinău la 25 decembrie 2005. Invocând art. 8, 10 și 14 CEDO, primul reclamant s-a plâns în final că ziarul Z. a publicat informații defăimătoare despre el.

Circumstanţele cauzei:

Cu privire la primul reclamant

La 22 octombrie 2001, judecătoria Rîșcani a emis un mandat de arest pe numele primului reclamant, suspectat de comiterea unui viol. La 8 aprilie 2003, acesta a fost arestat de către ofițerii de poliție. El a opus rezistență rănind doi polițiști cu un cuțit. Poliția a aplicat forța lovindu-l cu picioarele. Potrivit reclamantului, el a fost plasat în arest la batalionul cu destinaţie specială din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, unde a fost supus relelor tratamente. În particular, el a fost suspendat de o bară de fier, cu mâinile și picioarele legate, în poziția de rândunică apoi a fost electrocutat. Reclamantul a pretins că în timpul maltratării el a fost filmat de către un ofițer de poliție. Potrivit unei scrisori de la Centrului Național de Medicină de Urgență din 5 noiembrie 2008, primul reclamant a fost internat la 8 aprilie 2003 cu diagnosticul de plagă primară cauzată de o armă de foc la piciorul stâng. Primul reclamant a fost operat și glonțul i-a fost extras. După intervenția chirurgicală, acesta a fost transferat la un spital pentru deținuți. La 9 aprilie 2003, procurorul responsabil de cauză a întocmit un proces-verbal de reținere pe numele reclamantului. În aceeași zi, primul reclamant a fost interogat de către poliție. În aprilie 2003, acesta a fost transferat la Comisariatul General de Poliție. Potrivit reclamantului, dânsul era transferat cu regularitate la sediul batalionul cu destinaţie specială unde era maltratat, fiind ținut într-o celulă fără apă, pat, saltea, etc. El a afirmat că și-a pierdut cunoștința de câteva ori. Potrivit acestuia, el nu a putut obține medicamentele necesare pentru a se trata în urma maltratărilor. La o dată nespecificată, primul reclamant a depus o plîngere la procuratură denunțând maltratarea sa și detenția ilegală. La 1 august 2006, judecătoria Râșcani a lăsat în vigoare decizia procurorului din 20 iunie 2006, prin care s-a decis să nu se dea curs urmăririi penale.

Cu privire la cel de-al doilea reclamant

La 1 și 2 noiembrie 2005, reclamanții și un terț au comis un furt într-o vilă de la periferia or. Chișinău. Ei au intrat în posesia a 320.000 dolari SUA, 20.000 EURO și aur. La o dată nespecificată, reclamanții au fost dați în urmărire generală. Potrivit reclamantului, el a fost arestat la 28 decembrie 2005 în Ucraina de către ofițeri de poliție din Republica Moldova și a fost transportat în portbagajul mașinii până în Moldova. Potrivit reclamantului, el a fost torturat în timpul reținerii și pe parcursul transportării până în Moldova. În particular, reclamantul menționează că a fost bătut la vamă, apoi la Căușeni a fost târât atașat de un automobil pentru a spune unde să află fratele său și unde au ascuns banii furați, după care ofițerii l-ar fi împușcat în picioare cu gloanțe de cauciuc, iar de rănile provocate polițiștii își stingeau țigările aprinse. De asemenea, ofițerii i-ar fi pus pistolul în gură amenințându-l cu moartea. Reclamantul și-a pierdut cunoștința de mai multe ori. El a menţionat că a fost dus într-un garaj amplasat în mun. Chișinău, unde a fost dezbrăcat și bătut cu bastoane de cauciuc, apoi ofițerii i-ar fi pulverizat picioarele cu benzină și l-au amenințat că-i vor da foc. În aceeași zi, la 28 octombrie 2005 reclamantul a fost adus la Comisariatul General de Poliție din or. Chișinău, unde de asemenea, potrivit lui, a fost torturat. În particular, el a fost suspendat de o bară metalică, iar urechile și degetele i-au fost legate de niște fire electrice. Reclamantul a afirmat că a fost examinat de 5 ori de medicii legiști, dar nu a putut fi spitalizat din cauza că lipsea aprobarea organului de urmărire penală. La 3 și 4 ianuarie 2006, reclamantului i-a început să-i curgă sânge din urechi și nas și a fost transportat de urgență la spital. Ulterior, contrar voinței medicilor, reclamantul a fost transportat la Comisariatul de poliței unde a continuat să primească îngrijiri medicale. Reclamantul a mai susținut că a fost deținut în condiții inumane, fără a avea întrevederi cu avocatul său și familia. La 24 martie 2006, reclamantul a fost transferat în Penitenciarul nr. 13. La 6 ianuarie 2006, Judecătoria Râșcani a admis cererea procurorului de a-l plasa pe reclamant în arest pentru o perioadă de 10 zile.La 23 mai 2006, reclamantul a adresat o scrisoare deschisă mai multor autorități, inclusiv Parlamentului, susținând că este o victimă a torturii. La 22 iunie 2006, procurorul a emis o ordonanță de neîncepere a urmăririi penale pe motivul lipsei componenței de infracțiune. Reclamantul a atacat această ordonanță, însă la 1 august 2006 judecătoria Râșcani a menţinut-o.La 26 decembrie 2006 judecătoria Botanica a condamnat reclamanții de comiterea infracțiunii de jaf, fiindu-le aplicat primului reclamant pedeapsa de 17 ani de închisoare, iar celui de-al doilea 10 ani și jumătate. Curtea de Apel Chișinău, la 2 iulie 2009, a admis parțial apelurile declarate de reclamanți, reducându-le pedeapsa, după cum urmează: 7 ani și 3 luni și, respectiv 7 ani și 6 luni.

Cu privire la acţiunea civilă înaintată de reclamanţi

La o dată nespecificată, reclamanții au depus o acțiune civilă împotriva Ministerului Finanțelor, Procuraturii Generale și Ministerului Afacerilor Interne privind repararea prejudiciului cauzat de pe urma relelor tratamente. Ei s-au plâns, de asemenea, că au fost deținuți ilegal, în lipsa unui mandat de arest pe numele lor. La 4 septembrie 2009, Judecătoria Râșcani a admis parțial acțiunea constatând că a existat o violare a art. 3,6 și 13 CEDO și le-a acordat cu titlu de prejudiciu moral 500 lei primului reclamant și 1000 lei celui de-al doilea reclamant.

La 3 martie 2010, Curtea de Apel Chișinău a admis apelul procurorului și a încetat procedura, pe motiv că această acțiune nu este de competența instanțelor civile, ci a judecătorului de instrucție.

Printr-o decizie a Curții Supreme de Justiție din 23 februarie 2011 a fost casată decizia instanței de apel cu trimiterea pricinii la rejudecare în prima instanță. La 7 iunie 2011, Curtea de Apel Chișinău a respins apelurile reclamanților și a procurorului, și a menținut hotărârea primei instanțe din 4 septembrie 2009.

Printr-o hotărâre din 29 septembrie 2005, judecătoria Călărași a condamnat primul reclamantul, în absenţa sa, la 15 ani de închisoare pentru comiterea mai multor jafuri. Printr-o hotărâre din 22 decembrie 2005, Curtea de Apel Chișinău a menținut sentința de condamnare. La 23 mai 2006 reclamantul a depus recurs solicitând rejudecarea cauzei. La 28 iunie 2006, Curtea Supremă de Justiție a declarat recursul inadmisibil. La o dată nespecificată, reclamantul a depus un recurs în anulare împotriva deciziilor pronunțate anterior. La 19 februarie 2007, Curtea Supremă de Justiție a admis recursul în anulare și a trimis cauza la rejudecare în instanța de apel. La 17 decembrie 2007, Curtea de Apel Chișinău l-a condamnat pe reclamant la 6 ani de închisoare. Printr-o decizie definitivă din 29 februarie 2009, Curtea Supremă de Justiție a admis parțial recursul în anulare al reclamantului, a recalificat fapta sa și a condamnat reclamantul la 3 ani privațiune de libertate.

Acțiunea civilă împotriva ziarului Z.

La o dată nespecificată, reclamantul a depus o acțiune civilă, de defăimare, împotriva ziarului Z., pe motivul publicării unui articol din 21 iulie 2005, care relata că reclamantul ar fi fost implicat în anumite acte de corupție din justiție moldovenească. Reclamantul nu a informat Curtea despre soarta acestui dosar. În ianuarie 2012 a fost făcută publică decizia de admisibilitate, în care Curtea nu s-a pronunțat asupra admisibilității plângerilor înaintate în temeiul art. 3 și 5 CEDO și a considerat necesar să le comunice Guvernului Moldovei în conformitate cu art. 54 § 2 b).

Poziţia Guvernului:

În observațiile sale, Guvernul a pledat pentru faptul neepuizării căilor de atac interne. Guvernul susține tardivitatea plângerii întemeiate pe ilegalitatea detenției primului reclamant la 8 și 9 aprilie 2003. Prin urmare, consideră că perioada de șase luni începe din 2003 și astfel, această plângere a fost înaintată prea târziu. Guvernul susține că, având în vedere decizia finală a Curții Supreme de Justiție din 16 mai 2012, reclamanții au pierdut statutul lor de victimă în ceea ce privește plângerile în temeiul articolului 3 al Convenției. Se afirmă, în această privință, că instanțele naționale au recunoscut încălcările în privinţa solicitanților și le-au alocat o compensare.

Raţionamentele CEDO:

Cu privire la art. 6, Curtea nu a găsit vre-o aparență de violare a drepturilor și libertăților garantate de Convenție și a declarat acest capăt de cerere nefondat și l-a radiat în temeiul art. 35 §§ 3 și 4 CEDO.

Curtea a constatat, în unanimitate, că a avut loc violarea art. 3 CEDO, menţionînd că instanțele naționale au recunoscut încălcarea drepturilor reclamanților, în special că aceştia au fost supuși relelor tratamente de către poliție, și ineficiența anchetei în acest sens. Curtea a notat că părțile nu au contestat concluziile instanțelor naționale, prin urmare chestiunea ce urma a fi examinată era cuantumul compensațiilor acordate la nivel național. Ea a remarcat faptul că Curtea Supremă de Justiție a acordat reclamanților echivalentul de 900 de euro și că această sumă este considerabil mai mică decât sumele acordate de Curte în cazurile similare împotriva Republicii Moldova[1].

Avînd în vedere cele relatate mai sus, Curtea consideră că reclamanții nu și-au pierdut statutul lor de victime. Curtea menţionează că, în conformitate cu obiectul și scopul care stau la baza Convenției şi potrivit articolului 1 al acesteia, fiecare stat contractant va prevedea în dreptul său intern exercitarea drepturilor și libertăți garantate. Este fundamental pentru mecanismul de protecție instituit prin Convenție ca sistemele naționale să ofere despăgubiri pentru încălcări, Curtea exercită controlul în conformitate cu principiul subsidiarității[2]. Potrivit circumstanțelor particulare ale acestui caz și având în vedere, în special, constatările instanțelor naționale, Curtea consideră că nu se poate ajunge la o concluzie contrară[3].

Curtea notează că părțile nu contestă concluziile instanțelor naționale. Prin urmare, acceptă constatările în conformitate cu care, în primul rând, reclamanții au fost supuși relelor tratamente de către colaboratorii poliției iar pe altă parte, investigațiile autorităților cu privire la aceste acuzații au fost ineficiente.

Curtea a constatat, în unanimitate, că a avut loc violarea art. 5 § 1 CEDO, notând că instanțele naționale au constatat că al doilea reclamant a fost reținut, probabil, cu câteva zile înainte de data oficială de plasare în custodie, 05 ianuarie 2006. Astfel, instanțele naționale au recunoscut, că a existat o încălcare a articolului 5 § 1 CEDO în ceea ce privește al doilea reclamant. Tot aici, Curtea menţionează că detenția nerecunoscută de un individ este o negare completă a garanțiilor fundamentale consacrate de articolul 5 al Convenției și o încălcare mai gravă a acestei prevederi[4].

Decizia CEDO:

Curtea a hotărât în unanimitate că a avut loc violarea art.3 în privinţa ambilor reclamanţi şi violarea art.5 §1 în privinţa celui de-al doilea reclamant.

Costuri şi cheltuieli:

Primul reclamant a cerut EUR 35,000 cu titlu de prejudiciu moral, al doilea reclamant a cerut EUR 30,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 1,000 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Curtea a acordat primului reclamant suma de EUR 9,000 cu titlu de prejudiciu moral,  celui de al doilea reclamant suma de EUR 10,000 cu titlu de prejudiciu moral și EUR 140 cu titlu de costuri și cheltuieli.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

 http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-142460 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă