La 8 aprilie 2014, CEDO a pronunţat hotărârea în cauza Eugenia şi Doina Duca vs. Moldova (cererea nr.75/07).

Subiectul cererii:

Reclamanții, Eugenia Duca, și fiica ei, Doina Duca, sunt cetățeni moldoveni care s-au născut în 1953 și, respectiv, 1975, și locuiesc în Chișinău. Reclamanții s-au plâns, în special în privinţa unei hotărâri judecătorești definitive din septembrie 1999, referitor la existenţa unui litigiu privind acțiunile acestora într-o companie. Ca urmare, Doina Duca a pierdut toate acțiunile ei (94.46%) din companie. În hotărârea principală din 3 martie 2009, CEDO a constatat că au existat încălcări ale Articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) și a articolului 1 din Protocolul 1 (protecția proprietății), argumentînd că anularea hotărârii judecătorești în favoarea reclamanților la șase ani după ce aceasta a devenit definitivă s-a încălcat atât principiul securității raporturilor juridice, cît și dreptul reclamanților la protecţia proprietăţii. Reclamanții au pretins 1,428,251 EUR cu titlu de prejudiciu material și 1.500.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

Circumstanţele cauzei:

În ceea ce privește creanța pecuniară reclamanții au susținut că, după ce au pierdut controlul companiei în favoarea lui I.A. și S.A., aceştia din urmă au efectuat mai multe operațiuni vizând diminuarea activelor societății în favoarea acestora. Astfel, au vândut o clădire care aparţinea companiei, situată pe strada Hîncești, mun. Chișinău, la un preț de  9400 EUR  în timp ce, în realitate, valoarea nominală a căruia era mult mai mare. În conformitate cu raportul de expertiză prezentat de solicitanți, valoarea de piață a clădirii era de 186,495 EUR. Suma pretinsă de către reclamanți în ceea ce privește această tranzacție a constituit diferența dintre valoarea de piață și prețul pentru care clădirea a fost vândută plus compensația pentru inflație, în total 216914 EUR. Reclamanții au susținut că o tranzacție similară a fost efectuată de către I.A. și S.A. şi în privinţa unei alte clădiri care aparținea companiei, situată pe strada Renașterii din Chișinău. În conformitate cu rapoartele de expertiză prezentate de către reclamanți, ca urmare a acestei tranzacții, compania a pierdut 433,471 EUR. O altă tranzacție efectuată de către I.A. și S.A. vizează diminuarea activelor societății în cauză prin cumpărarea la un preț exagerat a unui imobil situat în Leova și ipotecarea ulterioară a acestuia la o bancă. În conformitate cu raportul de expertiză prezentat de către solicitanți, ca urmare a acestei tranzacții compania a pierdut 412472 de euro. Alte pierderi cauzate societății de către I.A. și S.A. în cauză sunt amenzile primite de la autoritățile fiscale în valoare de 12401 EUR. Pierderile în valoare de 352,993 de euro au fost cauzate de către I.A. și S.A. prin faptul că aceştia au dat în locaţiune o proprietate aparținând companiei unor terţi la prețuri care erau cu mult sub valoarea de piață. Reclamanții au prezentat un raport de expertiză în susţinerea acestei afirmaţii.

Poziţia Guvernului:

Guvernul a declarat că reclamanții nu au dreptul la nici o despăgubire pe motiv că nu există o legătură de cauzalitate între prejudiciul material pretins și pretinsele încălcări. Alternativ, acesta a declarat că probele prezentate de reclamanți nu a fost concludente și nu au dovedit, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că reclamanții au suferit un prejudiciu material. În ceea ce privește prejudiciul moral pretins, Guvernul a susținut că, după constatarea unei încălcări în hotărârea principală, la 26 octombrie 2009, Curtea Supremă de Justiție a anulat hotărârea sa din 27 noiembrie 2006 și a acordat reclamanților despăgubiri morale în valoare de 1,963 EUR. În consecință, Guvernul a susținut că reclamanții au fost deja compensaţi pentru prejudiciul moral suferit și a solicitat Curții să respingă pretențiile acestora.

Raţionamentele CEDO:

Curtea a precizat că o hotărâre în care ea constată o încălcare, impune statului pârât o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia în așa fel încât să restabilească, pe cât posibil, situația existentă înainte de violare[1].

Revenind la faptele din prezenta cauză, Curtea notează de la început că, înainte de anularea abuzivă a hotărârii judecătorești din 27 septembrie 1999, la 27 noiembrie 2006, numai cea de-a doua reclamantă a fost asociat în cadrul companiei și deţinea 94,46 % din acțiuni. În consecință, numai cea de-a doua reclamantă poate pretinde că a suferit daune morale ca urmare a încălcărilor constatate în cazul de față.

Curtea notează în continuare că metoda folosită de reclamanți pentru a calcula prejudiciul material nu este în totalitate pertinentă, deoarece prezintă mai degrabă o parte din pierderile suferite de societate în perioada 2006-2009, decât cele suferite de către acționarii săi. Curtea consideră că activele societății nu trebuie să fie confundate cu cele ale acționarilor și că nu toate pierderile unei companii ar reflecta în mod necesar valoarea acțiunilor sale. Mai mult decât atât, pentru a accepta o astfel de abordare, Curtea ar trebuit să ignore orice tranzacții profitabile eventuale efectuate de către societate în perioada respectivă de timp. În opinia Curții, ar fi fost mult mai util pentru solicitanți de a arăta diferența de valoare a acţiunilor lor, înainte de evenimentele contestate din 2006 și după hotărârea din 26 octombrie 2009, când al doilea reclamant a recăpătat toate acțiunile sale în cadrul companiei.

Cu toate acestea, Curtea este gata să accepte că cea de-a doua reclamantă a suferit un prejudiciu material ca urmare a pierderii de oportunități. De fapt, cea de-a doua reclamantă și-a pierdut dreptul de a vota într-un mod decisiv în ceea ce privește administrarea societății și a fost lipsită de posibilitatea de a influența deciziile managerilor companiei în interesele ei, și de a preveni încheierea altor tranzacţii care nu erau în interesul ei[2].

Decizia CEDO:

Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea a decis să acorde 50.000 de euro pentru cea de-a doua reclamantă și să respingă restul cererii cu privire la prejudiciul material.

În privinţa prejudiciului moral, Curtea notează că suma acordată solicitanților de către Curtea Supremă de Justiție la 26 octombrie 2009 este comparabilă cu sumele acordate de Curte în alte cauze similare[3]. Prin urmare, astfel Curtea nu consideră necesar de a se pronunţa asupra acestui capăt de cerere.

Costuri şi cheltuieli:

Curtea a hotărât în unanimitate că statul pârât trebuie să-i achite celei de-a doua reclamantă, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenției, 50.000 de euro cu titlu de prejudiciu material.

Hotărârea în original poate fi accesată la:

http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-142186 

Direcţia drepturile omului şi cooperare externă