H. și J. v. Olanda (dec.) - 978/09 şi 992/09

Decizia din 13.11.2014 [Secția a III-a]

Articolul 6

Proceduri penale

Articolul 6-1

Proces echitabil

Folosirea în urmărirea penală a actelor de tortură a declarațiilor cu caracter confidențial date în cadrul procedurilor de azil: inadmisibilă

În fapt – Reclamanții, cetățeni afganezi, fuseseră ofițeri de rang înalt în fostul serviciu militar de informații al regimului comunist (KhAD/WAD). La scurt timp după căderea regimului, ei au cerut azil în Olanda. În timpul procedurilor de azil, li s-a cerut să spună adevărul despre motivele pentru care au solicitat azil, inclusiv despre carierele lor în cadrul KhAD/WAD. Cererile lor pentru acrdarea azilului au fost respinse, însă aceştia nu au fost expulzaați, pentru că riscau să fie supuși în Afganistan unui tratament interzis de articolul 3 din Convenție. Totuși, ei au fost umăriți pentru infracțiunile comise. Ambii bărbați au fost condamnați pentru comiterea crimelor de război. H. a fost condamnat pentru complicitate la tortură.

În cererile depuse la Curtea Europeană, reclamanții s-au plâns în baza articolului 6 § 1 din Convenție că au fost condamnați în baza declarațiilor pe care le-au dat în cadrul procedurilor de azil, prin constrângere și în schimbul promisiunii de confidențialitate, și că li s-au imputat propriile declarații în timpul anchetei penale.

În drept – Articolul 6 § 1: Deși li s-a refuzat recunoașterea statutului de refugiat, reclamanții nu au fost expulzați sau extrădaţi, fiindu-le permisă șederea în Olanda. Ei au beneficiat de protecția de facto a statului olandez. Olanda și Afganistan erau state părți la Convenția din 1984 împotriva torturii şi a altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante și la Convenția de la Geneva (IV) din 1949  care ține de convențiile cu privire la protecția persoanelor civile în timp de război. În conformitate cu principiul aut dedere aut judicare* garantat de aceste convenții, nu era doar dreptul, ci și obligația statului olandez să urmărească penal reclamanții pentru orice acte de tortură pe care l-ar fi putut comite undeva.

Cu privire la folosirea în urmărirea penală a declarațiilor date de către reclamanți în cadrul procedurilor de azil, reclamanții au intrat pe teritoriul olandez de bunăvoie, cerând protecție. În acest scop, acestora li s-a cerut să convingă autoritățile olandeze că teama lor de a fi persecutaţi în statul de origine era justificată. Din moment ce ei purtau sarcina probei, nu fusese ceva deplasat în solicitarea Guvernului de a i se spune întreg adevărul. Prin urmare, sugestia că declarațiile date autorităților responsabile de imigrare au fost obținute prin constrângere era nefondată.

Promisiunea de confidențialitate făcută în cadrul procedurilor de azil urmărește să asigure că declarațiile solicitanților de azil nu vor fi cunoscute de către entitățile sau de persoanele de care acestea trebuie să fie protejate. Dimpotrivă, nu ar trebui permis ca practica confidențialității tipice procesării cererilor de azil să-i protejeze pe cei vinovați de pedeapsa meritată. În consecință, odată ce declarațiile reclamanților se aflau în posesia Guvernului, articolul 6 din Convenție nu-i interzicea viceministrului să le ofere autorității de urmărire penală, care constituia un organism subordonat Guvernului, pentru a le folosi în sfera lor de competență.

În fine, faptul că reclamanții au fost confruntați în timpul anchetei penale cu declarațiile pe care le-au dat în timpul procedurilor de azil nu a influențat caracterul echitabil al procedurilor penale. Reclamanții au fost audiați după ce au fost avertizați, și au beneficiat de dreptul de a păstra tăcerea. Niciunul dintre reclamanți nu a recunoscut că a comis acte de tortură sau alte infracțiuni, nici în timpul procedurilor de azil, nici în timpul procedurilor penale. Prin urmare, nu se putea spune că au fost determinați să dea declarații care să fie folosite apoi în motivarea condamnării lor (compară cu Gäfgen v. Germania [MC], 22978/05, 1 iunie 2010,  Nota informativă 131). 

Concluzie: inadmisibilă (nefondată în mod manifest).

* Cerința impusă statelor să extrădeze sau să urmărească ele însele persoanele suspectate de comiterea unor infracțiuni grave  cum ar fi tortura sau crime de război, comise în afara jurisdicției.

© Această traducere îi aparține Curții Supreme de Justiție. Originalul se găsește în baza de date HUDOC. Orice preluare a textului se va face cu următoarea mențiune: „Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către Curtea Supremă de Justiție a Republicii Moldova”.