Seminarul din Nottingham – 12 martie 2014. (Text publicat cu acordul autorului.)

Îmi pare bine că am fost invitat să ţin acest seminar despre ceea ce a devenit o chestiune cât se poate de dezbătută în prezent, dat fiind faptul că patru judecători importanţi ori foşti judecători ai Regatului Unit au hotărât să o abordeze recent sau să abordeze aspecte ale acesteia, în câteva prelegeri publice ţinute la Londra, Kuala Lumpur şi Monaco, în decursul unei perioade foarte scurte de timp. Cred că textele acestor prelegeri sunt disponibile pentru public, ca şi prelegerea pe care am ţinut-o anul trecut, la sfârşitul lui noiembrie.

Daţi-mi voie să menţionez două lucruri cu prilejul acestei introduceri. Primul – acela că materialul publicitar pentru seminarul meu sugerează că prelegerea mea ar fi un răspuns la prelegerile judecătorilor sau la unele din ele. Nu este aşa. Nu ştiam că aceste prelegeri urmau să aibă loc şi că toate, în afară de una, cea a Lordului judecător Laws, fuseseră ţinute sau cel puţin anunţate după ce am vorbit eu. Trei din aceste prelegeri, care au fost ţinute fiecare la o săptămână distanţă, au reprezentat pentru mine o totală şi nedorită surpriză. Nu ştiu dacă obiectul şi desfăşurarea acestora au fost coordonate. Însă încărcătura lor, într-un moment sensibil pentru Convenţie şi pentru cauza drepturilor omului în această ţară, este dincolo de orice dubiu.

Până acum, sistemul Convenţiei şi Curtea de la Strasbourg au trebuit să rivalizeze, în principal, cu atacurile – adesea puternice şi concertate – venite din partea politicienilor importanţi şi a presei tabloide. Este adevărat că Lordul Hoffman a ţinut o prelegere în cadrul Consiliului de Studii Juridice, la scurt timp după ce s-a retras din sistemul judiciar, intitulată „Universalitatea drepturilor”, prelegere care a constituit, de fapt, vehiculul unui atac deschis asupra Curţii de la Strasbourg, a judecătorilor şi a jurisprudenţei sale. Aceasta a provocat la vremea ei o mare agitaţie şi sugerase că Lordul Hoffman este campionul acestor chemări la abandonul sistemului de la Strasbourg de către Regatul Unit. Este adevărat, de asemenea, că doi membri ai Comisiei privind adoptarea unei Carte a Drepturilor regretaseră faptul că mandatul Comisiei nu le permitea să-şi exprime opiniile dure împotriva Curţii de la Strasbourg – urmând să facă acelaşi lucru într-o opinie separată. Însă, în afară de acest fapt, lupta împotriva Curţii a fost lăsată în principal în sarcina media şi a politicienilor, inclusiv a celor mai importanţi miniştri ai Guvernului. Aşa se explică şocul provocat de nervozitatea prelegerilor judecătorilor, care au atras în mod inevitabil şi au urmărit să atragă larga acoperire a media. Importanţa lor se explică prin faptul că, indiferent dacă au sau nu dreptate, ele insuflă un aer de onorabilitate juridică pentru ceea ce până atunci fusese considerat, în mod esenţial, o campanie politică de denigrare a Curţii şi a sistemului Convenţiei ca întreg – iar asta într-un moment sensibil, când se apropie alegerile generale.

Al doilea lucru pe care vreau să-l menţionez este faptul că nu vin cu nimic nou în acest seminar. Am spus deja ceea ce trebuia să spun cu privire la tema generală. Deşi nu urmărisem să ofer o replică la prelegerile judecătorilor, comentariul meu a analizat multe din ideile avute în vedere de către judecători, inclusiv tema spinoasă a conceptului „instrumentului viu”. Prin ceea ce voi spune acum urmăresc să ofer un cadru general pentru un schimb de idei liber între toţi cei prezenţi cu privire la chestiuni importante, fără îndoială. Opiniile mele sunt cunoscute deja; este mai important să aud ce au de spus alţii. Dar sper că diferitele prelegeri care au fost ţinute de curând pot concentra atenţia asupra discuţiei.

După cele patru prelegeri ale judecătorilor a mai existat o a cincea – Prelegerea Anuală Cambridge Freshfields, ţinută luna trecută de către Lordul Neuberger. Este o prelegere interesantă şi amuzantă. Este diferită de celelalte prin faptul că nu critică Curţile din Strasbourg sau Luxembourg, ci încearcă să explice lipsa lor de popularitate în această ţară, ca şi lipsa de popularitate a Uniunii Europene şi a Convenţiei Europene, în termeni istorici şi culturali.

El avansează mai multe posibile motive pentru această lipsă de popularitate:

- în primul rând, faptul că, spre deosebire de alte regiuni ale Europei, Marea Britanie nu a asistat la modificarea frontierelor ei naţionale, nu a fost niciodată cucerită de o putere străină şi nu a experimentat niciodată nici un fel de revoluţie din secolul al XVII-lea. În opinia sa, toate acestea sugerează că ţările continentului european, cu istoriile lor mai turbulente, sunt mai conştiente de fragilitatea preeminenţei dreptului şi mai puţin posesive în privinţa suveranităţii naţionale, dar şi că sunt mai pregătite să adere şi să sprijine instituţiile care presupun cedarea unei porţiuni de suveranitate naţională pentru o cooperare mai apropiată şi o împărţire a dreptăţii la nivel supra-naţional.

- în al doilea rând, faptul că Regatului Unit şi-a pierdut statutul de putere mondială ca să intre în rândul statelor obişnuite a necesitat, în opinia sa, „o ajustare aproape supraomenească” în această ţară, o ajustare considerată incompletă încă.

- în al treilea rând, faptul că Regatul Unit are propria lui religie naţională, care poate contribui, în opinia sa, la accentuarea diferenţierii sau a exclusivităţii sale.

- în al patrulea rând, faptul că Regatul Unit nu are o constituţie scrisă şi o istorie a eclipsării Parlamentului de către tribunale, ceea ce înseamnă, în opinia sa, că Convenţia are o importanţă mai mare în hotărârile judiciare aici decât în alte ţări, care dispun de o constituţie scrisă; aşadar, aceste hotărâri au parte, în opinia sa, de o mai mare atenţie din partea presei atunci când manifestă un caracter controversat.

- în al cincilea rând, faptul că Regatul Unit este unicul stat membru cu un sistem de common law, cu un mod de gândire şi de abordare mai degrabă diferit – o abordare pragmatică, spre deosebire de abordarea mai logică de care dau dovadă ţările cu un sistem de civil law. Acest fapt conduce la riscul ca juriştii din alte ţări, inclusiv judecătorii, să nu înţeleagă cum funcţionează sistemul nostru.

- şi în fine, faptul că această ţară se consideră mai apropiată de Statele Unite şi ţările din Commonwealth şi se simte mai acasă cu judecătorii din aceste ţări, decât cu cei din Europa. Deşi Lordul Neuberger spune că se simte acasă la Curtea de Ultim Apel din Hong Kong, el nu poate susţine acelaşi lucru despre o curte europeană. Ca o digresiune, trebuie să menţionez că, în calitate de jurist de common law, nu am simţit vreun disconfort în cei 14 ani de muncă la Curtea Europeană; şi nu cred că l-au simţit nici judecătorii curţilor de primă instanţă sau cei ai curţilor de apel din Regatul Unit, care au funcţionat, de-a lungul anilor, în calitate de judecători ad hoc la Curtea din Strasbourg.

Ceea ce afirmă Lordul Neuberger poate explica, cel puţin în parte, izolaţionismul esenţial resimţit în această ţară şi negativismul curent în privinţa a tot ce este european. Ceea ce este mai puţin uşor să explici este de ce, chiar şi în cazurile împotriva Regatului Unit care au fost decise de către Curtea de la Strasbourg vreme de 50 de ani, începând cu anii 1960, inclusiv numeroasele hotărâri prin care s-a constatat că legislaţia primară contravine Convenţiei, se conturează abia relativ recent amploarea unei negativităţi adânc înrădăcinate şi ostilitatea totală la adresa Convenţiei şi a Curţii.

Dacă această negativitate nu rezultă în mod clar din prelegerea Lordului Neuberger – care îndreaptă în mod corect atenţia spre beneficiile pe care le are common law-ul, ca urmare a fluxului reciproc de concepte juridice care are loc între Regatul Unit şi Europa continentală – nu se poate spune acelaşi lucru despre celelalte trei prelegeri ale judecătorilor, care critică sistemul Convenţiei şi efectele sale, cu intensităţi diferite.

Chiar dacă voi descrie cuprinsul prelegerilor într-o formă rezumată pentru a facilita discuţia, sper că o voi face corect şi fără să distorsionez ceea ce s-a menţionat acolo.

Tema mesajului Lordului judecător Laws este aceea că efectul „legilor made in Europe” cu privire la sistemul naţional ar putea periclita virtuţile common law-ului – catolicismul şi moderaţia lui. Asemenea Lordului Neuberger, acesta acceptă că common law-ul se inspiră din multe surse juridice europene – catolicismul lui. Însă el explică faptul că echilibrul şi încrederea în catolicismul common law-ului sunt ameninţate de temerea că dreptul drepturilor omului a devenit prea extins şi că tribunalele de aici au devenit prea servile faţă de jurisprudenţa de la Strasbourg, care a redus puterile de judecată ale tribunalelor naţionale.

Răspunsul pe care îl sugerează le aparţine în mod esenţial instanţelor naţionale. Ceea ce urmăreşte acesta este reinstaurarea preeminenţei protecţiei drepturilor omului prin common law, prin revizuirea jurisprudenţei naţionale în baza secţiunii 2 (1) a Human Rights Act. Acesta este critic la adresa opiniei des-citate a Lordului Bingham din Ullah, potrivit căreia jurisprudenţa Strasbourgului se bucură de autoritate în interpretarea Convenţiei şi că tribunalele de aici trebuie să ţină pasul cu aceasta, „nu mai mult, însă, cu siguranţă, nu mai puţin”.

Nu sunt sigur dacă este util să intru în vechea dezbatere din cadrul judiciarului cu privire la corectitudinea sau incorectitudinea interpretării secţiunii a 2-a de către Lordul Bingham sau dacă ceea ce Lordul judecător Laws descrie drept o „abordare diferită” ar trebui înţeleasă ca „trebuind să ţină cont” din această secţiune. Aş fi de acord că ea nu înseamnă, în general, că tribunalele de aici sunt legate de jurisprudenţă şi nici nu cred că Lordul Bingham a sugerat vreodată că ar fi. Însă ceea ce este clar şi, cred, nu este negat de către Lordul judecător Laws este că:

(i) dacă o hotărâre definitivă a Marii Camere de la Strasbourg adoptă o opinie diferită faţă de exact acelaşi caz împotriva Regatului Unit, operează articolul 46 din Convenţie, iar autorităţile Regatului Unit, inclusiv tribunalele de aici sunt obligate să dea efect hotărârii, în baza dreptului internaţional; şi

(ii) dacă hotărârile împotriva altor state nu obligă tribunalele noastre, există o raţiune evidentă în a urma interpretarea adoptată de către Marea Cameră la Strasbourg într-un caz care prezintă o problemă asemănătoare, altfel existând riscul unei încălcări într-un caz viitor împotriva acestei ţări.

În această măsură, hotărârile Strasbourgului pot considerate ca având „autoritate” sau ca fiind „definitive”. Însă voi fi de acord cu Lordul judecător Laws că tribunalele de aici nu ar trebui să se considere servile faţă de Strasbourg şi nu ar trebui descurajate să adopte o opinie diferită. Problema mea principală rezidă în identificarea dovezilor că tribunalele de aici au fost atât de descurajate. Adevărat că, uneori, ca în cazurile AF sau McCaughey, tribunalele au urmat Strasbourgul cu o certă repulsie, chiar cu ostilitate. Însă uneori, în cazurile Limbuela (privind tratamentul solicitanţilor de azil), Re G (privind discriminarea cuplurilor necăsătorite) şi EM (privind expulzarea unei mame şi a unui copil al căror drept în baza articolului 8 ar fi încălcat), ele au luat faţa Strasbourgului în privinţa protecţiei drepturilor omului; şi cu alte ocazii, acestea au refuzat să urmeze Strasbourgul acolo unde au considerat că Curtea a înţeles greşit dreptul englez – ca în cazul Spear din faţa tribunalului militar – sau nu au acordat suficientă greutate garanţiilor prevăzute de dreptul naţional, ca în dialogul Horncastle/Al-Khawaja, privind utilizarea probelor indirecte. Cu siguranţă, privind din perspectiva Strasbourgului, nu văd vreun semn potrivit căruia contribuţia importantă a tribunalelor de common law de aici pentru dreptul drepturilor omului a fost muşamalizată sau că tribunalele din Regatul Unit au fost intimidate prin supunere, dat fiind modul în care acestea au trebuit să trateze jurisprudenţa Curţii. Din contra.

Însă există mai departe un mesaj de bază, reflectat în critica sugerată a hotărârii din cazul Hirst, potrivit căruia Curtea de la Strasbourg a încălcat sferele politicii statale şi este gata să facă prea repede alegeri marginale în cazul unor chestiuni cu privire la care persoanele rezonabile pot să nu fie de acord. Acesta recunoaşte că stabilirea limitei dintre o politică potrivită şi apărarea drepturilor omului este o sarcină dificilă. Însă există limite cu privire la cât de departe poate ajunge dreptul drepturilor omului şi se pare că Lordul Laws consideră că limitele au fost depăşite şi că într-o dezbatere privind Convenţia, echilibrul atins între politică şi drepturi şi între judiciar şi guvern este, în mod esenţial, o sarcină a constituţiilor naţionale, nu a unei curţi internaţionale.

Lordul Judge abordează aceeaşi temă. Cu un respect profund, consider prelegerea sa, împărţită în două părţi, uşor curioasă. Prima parte este dedicată chestiunii independenţei judiciarului şi constituie o pledoarie pentru faptul că, de fiecare dată când au loc schimbări majore care afectează finanţarea sau funcţionarea procesului de administrare a justiţiei, trebuie solicitate opiniile judecătorilor, iar aici coincide cu părerea Preşedintelui Justice. Cea de-a doua jumătate se referă la ceea ce acesta numeşte răsplata „foarte problematică” a autorităţii judiciare din Europa şi la impactul acesteia asupra aranjamentelor naţionale privind rolul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Asemenea Lordului judecător Laws, el se întreabă ce înseamnă să „ţii cont” de jurisprudenţa Strasbourgului în înţelesul secţiunii a 2-a. Precum Lordul judecător Laws, el consideră că principiul stare decisis a fost aplicat prea des în cazul acestei jurisprudenţe de către tribunalele naţionale. El susţine că secţiunea a 2-a ar trebui amendată pentru a se clarifica

(i) faptul că tribunalele de aici nu sunt obligate să urmeze sau să aplice hotărârile Strasbourgului şi

(ii) faptul că Curtea Supremă se bucură de un statut egal cu Curtea de la Strasbourg în domeniul drepturilor omului.

Nu am nici o problemă cu enunţurile acestea, deşi mă îndoiesc de necesitatea unui asemenea amendament.

Însă am probleme cu două idei conexe care urmează în prelegere.

(i) Prima este sugestia Lordului Judge potrivit căreia conceptul de „instrument viu” denotă faptul că Curtea de la Strasbourg consideră că poartă aceeaşi pelerină precum Curtea Supremă a Statelor Unite. Acesta dă ca exemplu hotărârea Del Rio Prada împotriva Spaniei şi este deosebit de critic cu privire la faptul că Curtea a precizat în acest caz măsurile generale care trebuie întreprinse pentru a fi respectată hotărârea Curţii. Nu împărtăşesc această opinie. Statele au convenit, în baza articolului 46, să respecte hotărârile definitive ale Curţii din cazurile la care sunt părţi. Curtea şi-a descoperit – chiar foarte bine, din punctul meu de vedere –, în cazurile în care constată că o lege sau o practică sistematică violează Convenţia, rolul de indicator al măsurilor necesare în vederea respectării hotărârii sale, fără a se limita la simpla declarare a acestui fapt. Acolo unde, cum este cazul Del Rio Prada, nu poate exista nici un dubiu că respectarea efectivă a hotărârii impune în mod clar o modificare a legii, Curtea va menţiona uneori acest fapt în partea operativă a hotărârii. Există un argument care separă încă judecătorii Curţii în privinţa necesităţii acestei practici, în privinţa faptului dacă ei ar trebui să se limiteze la o recomandare făcută în considerentele hotărârii. Personal, nu consider nimic extravagant ca acest fapt să fie exprimat ca o cerinţă, în special în situaţia în care statul este liber să aleagă forma precisă pe care o va avea legea de amendare.

(ii) Lordul Judge invocă un deficit democratic în hotărârile Curţii de la Strasbourg, care nu pot fi contestate, şi deplânge apariţia unei curţi cu competenţe echivalente celor ale Curţii Supreme a Statelor Unite. Din nou, hotărârile pe care îşi bazează afirmaţia sunt cele referitoare la dreptul de vot al deţinuţilor şi condamnările la detenţie pe viaţă, la care voi reveni şi despre care consider că nu-i justifică susţinerile. Acesta îşi încheie pledoaria pe o notă îngrijorătoare, dată fiind dezbaterea din prezent referitoare la respectarea hotărârii Curţii de la Strasbourg, exprimându-şi opinia că „ar trebui să fim atenţi până şi la importul indirect al celei mai neînsemnate obligaţii impuse Parlamentului pentru conformarea cu ordinea şi direcţiile vreunui tribunal, ca să nu mai vorbim de tribunalele străine”. Este adevărat că în Hirst, Curtea nu a ordonat sau dispus în mod direct o amendare a legii privind dreptul de vot al deţinuţilor, însă un asemenea amendament reprezintă o consecinţă inevitabilă, dacă Regatul Unit hotărăşte să-şi respecte obligaţiile internaţionale, iar Comisia parlamentară reunită a acceptat recent că trebuie s-o facă.

Prelegerea Lordului Sumption, care este cea mai ostilă la adresa Curţii de la Strasbourg, are ecouri distincte de cele ale prelegerii Lordului Hoffman. Problema pe care o pune de la început este cea a tipului de sarcini sociale care le pot fi încredinţate judecătorilor şi tribunalelor, spre deosebire de cele ale altor agenţii de control social, administratori sau legislatori.

Convenţia reprezintă, în opinia sa, un „monument al tendinţei de transformare a chestiunilor politice în unele juridice”. Precum Lordul Hoffman, acesta consideră că textul Convenţiei este „cu totul admirabil”, însă acuză Curtea de la Strasbourg de faptul că este „purtătorul de stindard al dreptului fundamental creat de către judecători, extinzând cu mult textul pe care trebuie să-l aplice”. Din nou, conceptul „instrumentului viu” al Curţii este găsit vinovatul principal, afirmându-se că, prin utilizarea acestei metafore, Curtea a transformat Convenţia dintr-o garanţie împotriva despotismului, pe care au avut-o în vedere cei care au elaborat-o, într-un şablon pentru multiple aspecte ale ordinii juridice naţionale. O obiecţie aparte este cea cu privire la recunoaşterea de către Curte a unui mare număr de drepturi noi, despre care se susţine că nu sunt prevăzute expres sau că nu sunt garantate de textul tratatului. În acest sens, este scos în evidenţă articolul 8, Lordul Sumption părând să considere că este o dovadă a extravaganţei să interpretezi respectarea vieţii private sau de familie şi a domiciliului ca acoperind problemele copiilor din afara căsătoriei, homosexualitatea, avortul, expulzarea sau litigiile dintre locatori şi locatari.

Modul în care Curtea creează drept este atacat în baza a trei motive cunoscute:

- contravine principiilor ordinare care guvernează interpretarea dreptului scris şi depăşeşte cu mult limbajul, obiectul şi scopul Convenţiei.

- nu este uşor să îl reconciliezi cu preeminenţa dreptului, pentru că este subiectiv, impredictibil şi neclar.

- există un deficit democratic semnificativ în cazul Curţii în ariile importante ale politicii sociale.

Afirmând că Convenţia este cu totul admirabilă, Lordul Sumption pare să critice, curios, formulările articolelor 8-11 care transformă, în paragrafele lor secunde, chestiunile ce ţin de dezbaterea publică legitimă în chestiuni care trebuie decise de către judecători.

Opinia sa foarte restrictivă cu privire la întinderea Convenţiei, care ar garanta doar drepturi „cu adevărat fundamentale” (indiferent de ce înseamnă asta), este dovedită de atacul său la adresa hotărârii Hirst, care „nu are nici o legătură cu persecuţia minorităţilor vulnerabile”.

Când i se spune că Parlamentul a autorizat în mod conştient ceea ce s-a realizat prin adoptarea Human Rights Act, răspunsul său este că modul în care tratează Curtea Convenţia, ca pe un instrument viu, i-a permis acesteia să creeze drept nou în cazuri care nu au fost anticipate de limbajul Convenţiei şi pe care Parlamentul nu l-a anticipat, în mod necesar, atunci când a adoptat legea. Concluzia Lordului Sumption este că, în practică, această situaţie nu poate fi remediată de legislaţie altfel decât prin renunţarea totală la Convenţie.

Acesta şi-a încheiat prelegerea cu ceea ce Lordul Mance a numit o viziune apocaliptică potrivit căreia actul creaţiei dreptului de către judecătorii de la Strasbourg secătuieşte puţin câte puţin democraţiile de ceea ce le face democratice, printr-un proces treptat de descompunere interioară.

Cum reiese din ceea ce am spus în prelegerea mea, adopt o viziune fundamental diferită. Nu voi repeta în detaliu ceea ce am spus acolo. Însă, în rezumat, consider

- mai întâi, că ideea de Convenţie ca „instrument viu” este firească şi în acord cu Convenţia de la Viena şi cu obiectul şi scopul Convenţiei Europene ca tratat conceput pentru protecţia şi implementarea internaţională colectivă a drepturilor omului.

- în al doilea rând, că nu există nici o dovadă că metafora instrumentului viu a fost utilizată pentru a dezvolta drepturile Convenţiei mult în afara a ceea ce permite limbajul Convenţiei, cu atât mai puţin pentru a include drepturi care au fost excluse, în mod special, de către cei care au elaborat-o.

- în al treilea rând, Curtea a depus mari eforturi pentru a se asigura că conceptul instrumentului viu este limitat în mod rezonabil şi nu conduce la ceea ce susţine Lordul Sumption: la subiectivism, impredictibilitate şi lipsă de claritate.

- în fine, de vreme ce admit că hotărârile Curţii pot fi criticate uneori, nu sunt de acord deloc cu tema care străbate toate cele trei prelegeri, aceea că Curtea şi-a arogat dreptul de a decide chestiuni de politică socială, cu ignorarea funcţiei sale judiciare adecvate potrivit Convenţiei.

În această privinţă, opiniile mele sunt mult mai apropiate de opiniile mai echilibrate ale Lordului Mance care, îndoindu-se de înţelepciunea unor interpretări mai extinse ale Convenţiei, nu a putut accepta viziunea restrictivă a Lordului Sumption privind raza de acţiune a Convenţiei şi tributul plătit greutăţii date marjei de apreciere şi evaluării circumstanţelor locale de către statele membre de către Curtea de la Strasbourg în hotărârile recente, cu trimitere la cazurile Taxquet v. Belgia, Lautsi v. Italia, von Hannover v. Germania şi Austin v. Regatul Unit. Lordul Mance a acceptat că efectul de pe planul naţional al hotărârilor pronunţate în anumite cazuri „poate fi, uneori, unul înţepător”, însă a constatat că este greu să se considere imprevizibil faptul că o Curte înfiinţată prin consimţământul statelor europene pentru a da efect Convenţiei ar putea pronunţa astfel de hotărâri.

Am opinat suficient în prelegerea mea asupra celor două cazuri care par să fi provocat o furie aparte în rândul politicienilor, al presei şi al unor judecători – în paranteză fie spus, două din miile de cazuri decise anual împotriva Regatului Unit şi trecute neobservate. Voi sublinia din nou că, în ciuda impresiei lăsate, hotărârea Hirst nu a fost prima ocazie cu care Curtea a constatat că legislaţia sau lipsa legislaţiei încalcă Convenţia – iar asta fără afirmarea repetată a faptului că hotărârea Curţii nu a ţinut cont de suveranitatea parlamentară. Consider ciudată şi sugestia Lordului Sumption potrivit căreia Parlamentul nu ar fi anticipat, în mod necesar, procedeele Curţii, atunci când a adoptat Human Rights Act – fapt dificil de reconciliat cu ideea că, în 1998, exista de 40 de ani o jurisprudenţă în acest sens, şi inclusiv conceptul Convenţiei de „instrument viu”, care împlinise pe atunci 20 de ani.

Nu am comentat nimic în prelegerea mea despre cazul Vinter, care a provocat o furie asemănătoare, Curtea fiind catalogată de către politicieni drept „rău famată”, ca „având un compas moral strâmb” şi ca fiind răspunzătoare pentru „atacul împotriva principiilor civilizate”. Am votat în mod diferit în cazul Vinter din faţa Camerei, însă consider aceste descrieri ale hotărârii Marii Camere ca fiind grotesc de exagerate. Curtea a precizat că concluzia sa s-a bazat exclusiv pe lipsa de claritate în privinţa competenţei Secretarului de Justiţie şi pe absenţa unui mecanism de control special asemenea celui care a existat în Regatul Unit înainte de 2003. Aceasta a mai subliniat că concluzia sa nu trebuie înţeleasă ca oferindu-le reclamanţilor speranţa unei eliberări iminente şi că orice asemenea eliberare va depinde de existenţa unor motive criminologice legitime pentru continuarea detenţiei lor şi de periculozitatea acestora. Curtea de Apel a susţinut că Curtea nu a înţeles caracterul şi întinderea garanţiilor care existau în cazul condamnărilor la detenţie pe viaţă. Dacă va accepta Curtea de la Strasbourg acest fapt, rămâne de văzut în cazurile ce vor urma.

Indiferent dacă zarva din jurul Curţii de la Strasbourg este justificată sau nu, nu există nici un dubiu privind nesiguranţa viitorului lui Human Rights Act şi a apartenenţei Regatului Unit de sistemul Convenţiei. Antagonismul împotriva amândurora este provocat de presă şi de politicieni, care utilizează un limbaj exagerat de fiecare dată când este pronunţată o hotărâre de către tribunalele de aici sau de către Curtea de la Strasbourg, hotărâre care se dovedeşte a fi nepopulară în rândul publicului. Situaţia se va agrava şi în cazul în care Parlamentul refuză cu fermitate să dea efect hotărârii Hirst, aşa cum ameninţă politicienii de vârf că se va întâmpla. Ostilitatea împotriva Curţii de la Strasbourg a fost alimentată şi de răspândirea unor mituri despre Curte – mitul potrivit căruia judecătorii Curţii nu sunt aleşi şi nu au experienţă în domeniul juridic; mitul potrivit căruia Curtea este ineficientă în activitatea sa, din cauza avalanşei de cereri, ignorându-se faptul că în 2012 aceasta a administrat 88 000 de cazuri, din 47 de sisteme juridice diferite, în 39 de limbi diferite; mitul potrivit căruia Curtea interferează în mod constant cu modul în care este guvernată o ţară şi în special mitul toxic potrivit căruia Curtea constată existenţa unei încălcări a Convenţiei în 75% din cazurile împotriva Regatului Unit, când în realitate este vorba de mai puţin de 1%.

Ce să spunem, aşadar, despre viitor? Care va fi situaţia? Cu siguranţă, în funcţie de rezultatul alegerilor generale, există un risc real ca Human Rights Act să fie abrogat. Dacă va exista ceva care să-l înlocuiască, rămâne de văzut. Poate că am trebui să sperăm că orice Declaraţie a Regatului Unit va construi pe şi va consolida, ca să folosesc expresia Comisiei pentru o Declaraţie a Drepturilor, „obligaţiile în baza Convenţiei şi va proteja şi va extinde libertăţile noastre”. Eu unul nu cred. Mă tem că, din contra, orice Declaraţie a Drepturilor nu doar că va diminua drepturile existente astăzi, cel puţin drepturile de care beneficiază cei care nu sunt cetăţeni britanici, ci va constitui, aşa cum prevăd membrii minoritari ai Comisiei, calea alunecoasă spre decuplarea Regatului Unit de Convenţie şi de jurisdicţia Curţii de la Strasbourg.

Cât de real este riscul retragerii? Opinia mea este că există un risc serios care depinde, repet, de rezultatul alegerilor. Cu siguranţă, s-a făcut mare caz cu zăngănitul armelor, care, probabil, nu ar trebui luat în serios. Însă la fel de sigur este că ameninţările cu retragerea venite din partea Home Secretary şi a Secretarului de Justiţie au fost consecvente şi sunt unele de rău augur. Iar presiunea în favoarea retragerii pusă de presa tabloidă a fost una intensă şi va creşte, fără îndoială, odată cu apropierea alegerilor.  

Mi-am exprimat deja, în prelegerea mea, opinia privind efectul unei asemenea retrageri. Consecinţele retragerii Regatului Unit nu vor fi doar unele serioase, probabil, pentru protecţia drepturilor omului de aici, ci şi dezastruoase pentru viitorul sistemului Convenţiei ca întreg, pe care îl va prejudicia incomensurabil.

 Iar aici voi trage concluzia. Sper că ceea ce am spus va aprinde, probabil, vreo discuţie cu privire la chestiunile ridicate aici: A crescut oare prea mult dreptul drepturilor omului şi a îmbrăcat common law-ul într-o cămaşă de forţă care îi împiedică dezvoltarea? A fost utilizată doctrina „instrumentului viu” de către Curtea de la Strasbourg pentru a-şi extinde jurisdicţia dincolo de scopul Convenţiei şi dincolo de ceea ce poate suporta limbajul acestui tratat? Sunt justificate celelalte acuze la adresa Curţii de la Strasbourg? Şi-a atins Human Rights Act scopul de a asigura protecţia efectivă a drepturilor omului din această ţară? Este dezirabilă înlocuirea lui Human Rights Act cu o Declaraţie a Drepturilor domestică şi dacă da, ar trebui aceasta decuplată de Convenţie? Va fi avantajoasă pentru Regatul Unit retragerea sa din sistemul Convenţiei? Dar pentru sistemul Convenţiei ca întreg? Aştept opiniile dumneavoastră cu privire la aceste întrebări sau la oricare altele.