(Fünf Minuten Rechtsphilosophie, publicat pentru prima dată în Rhein-Neckar-Zeitung, Heidelberg, 12 septembrie 1945)

Primul minut

„Ordinul este ordin”, i se spune soldatului. „Legea este lege”, spune juristul. Totuși, soldatul nu este obligat să se supună, prin lege sau prin datorie, unui ordin al cărui obiect îl consideră crimă sau delict. Însă juristul – de vreme ce ultimii ius-naturaliști au dispărut cu o sută de ani în urmă – nu recunoaște asemenea excepții de la validitatea unei legi sau de la obligația de supunere a celor vizați. Legea este validă pentru că este lege, și este lege pentru că, în majoritatea cazurilor, ea prevalează.

Această viziune despre drept și despre validitatea sa (îi spunem teorie pozitivistă) i-a lăsat pe juriști și pe alții asemenea lor neajutorați în fața unor legi arbitrare, crude sau criminale, indiferent de gravitatea lor. În fine, teoria pozitivistă echivalează legea cu puterea; există legi doar acolo unde există putere.

Al doilea minut

S-a încercat completarea sau înlocuirea acestui principiu cu un altul: dreptul este ceea ce este în interesul oamenilor.

Cu alte cuvinte, dacă arbitrariul, încălcarea obligațiilor contractuale și nelegitimitatea sunt în interesul oamenilor, ele constituie drept. Practic, tot ce consideră autoritățile statului că este în interesul oamenilor ar constitui drept, iar aici se încadrează diferitele fantezii și capricii despotice, pedeapsa neprevăzută de lege sau de hotărârile judecătorești, uciderea ilegitimă a bolnavilor. S-ar părea că interesul privat al celor de la putere este de fapt un interes public. Într-adevăr, echivalarea dreptului cu beneficiile presupuse sau aparente aduse oamenilor a fost cea care a transformat Rechtsstaat-ul într-un stat al fărădelegii.

Nu, această teorie nu susține că tot ceea ce este în interesul oamenilor constituie drept. Mai degrabă invers: numai ceea ce este drept este în interesul oamenilor.

Al treilea minut

Dreptul este sentimentul dreptății. Dreptate înseamnă să judeci fără să ții cont de persoană, să-i evaluezi pe toți în baza aceluiași standard. Când cineva aprobă asasinarea oponenților politici sau ordonă uciderea unor oameni de o altă rasă, împărțind în același timp pedepsele cele mai crude și mai degradante pentru fapte similare comise împotriva celor care îi manifestă convingerile, nu putem vorbi nici de drept, nici de dreptate.

Dacă legile înșală în mod deliberat sentimentul dreptății – de exemplu, prin garantarea și negarea arbitrare ale drepturilor omului – atunci acestor legi le lipsește validitatea. Oamenii nu sunt obligați să le respecte, iar juriștii trebuie să aibă, de asemenea, tăria de a le nega caracterul juridic.

Al patrulea minut

Firește, este adevărat că interesul public, împreună cu dreptatea, reprezintă un obiectiv al dreptului. Firește, legile au o valoare în sine, chiar dacă sunt legi proaste, în special valoarea de a proteja dreptul de incertitudini. Firește, este adevărat că, din cauza imperfecțiunii umane, cele trei valori ale dreptului – interesul public, certitudinea juridică și dreptatea – nu sunt întotdeauna reunite în mod armonios în legi, ultimul refugiu constând în a cântări dacă trebuie să acorzi validitate unor legi proaste, nocive sau injuste, de dragul certitudinii juridice, sau dacă validitatea le trebuie negată, din cauza nedreptății și a nocivității lor sociale. Un lucru trebuie fixat însă pentru totdeauna, în conștiința laicilor, ca și în cea a juriștilor: pot exista legi care sunt atât de nedrepte și atât de nocive din punct de vedere social, încât se impune negarea validității lor, ba chiar a caracterului lor juridic. 

Al cincilea minut

Există deci principii de drept care cântăresc mai greu decât orice act normativ, astfel încât orice lege care vine în conflict cu acestea este lipsită de validitate. Principiile în cauză sunt cunoscute sub numele de drept natural sau drept al rațiunii. Fără îndoială, detaliile lor rămân supuse dezbaterilor, însă munca secolelor a creat de fapt un nucleu solid din acestea, iar ele au ajuns să se bucure de un consens de anvergură prin intermediul așa-ziselor declarații de drepturi ale omului și de drepturi civile, în privința unora dintre ele manifestând dubii doar scepticii dogmatici.

În termenii credinței, aceleași gânduri se regăsesc în două versete biblice. Se spune că trebuie să ne supunem învățătorilor noștri care priveghează pentru sufletele noastre [1], dar se mai spune că trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni [2] – și nu este doar o năzuință pioasă, ci și o afirmație validă din punct de vedere juridic. Soluția pentru conflictul dintre aceste două directive nu poate fi identificată apelând la o a treia – potrivit dictonului: „Dați Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” [3]. Pentru că această directivă lasă, de asemenea, linia de demarcație, sub semnul îndoielii. Sau, mai degrabă, lasă pronunțarea soluției de către Dumnezeu, care le vorbește conștiințelor omenești doar în cazuri particulare.

[1] Sfânta Scriptură, Epistola Sf. Apostol Pavel către Evrei 13:17.

[2] Ibid, Faptele Sfinților Apostoli 5:29. 

[3] Ibid, Marcu 12:17.

(trad. de Teodor Papuc)